07/10/2026
Una dintre profesoarele dragi din formare ne-a spus la un moment dat o glumă (sper că așa era, nu o găsesc pe nicăieri online, poate o știți voi altfel):
Cum se cer în căsătorie psihanaliștii?
💎 Vrei să ne dezidealizăm unul pe altul până la adânci bătrâneți?
🤭😆
Astăzi scriu despre idealizare, proiecție și iubire matură
🤔Mai poți oare iubi pe cineva după ce te-a dezamăgit puternic?
Eu cred că de fapt...abia atunci ar începe iubirea. După ce l-ai dezidealizat. După ce ți-ai retras investițiile de iluzie și fantasmă ideală, paradisiacă și proiecțiile pentru un partener care să te satisfacă deplin sau măcar aproape ideal.
După ce simți că nu e așa cm vrei (și că nici nu va fi!), ci îl vezi AȘA CUM ESTE EL. Abia atunci îți poți da seama dacă (mai) iubești un om. Când ți se arată în sfârșit în realitatea sa. Iar aceasta nu va ajunge niciodată un ideal/o fantasmă. Nu are cum.
Știi că iubești cu adevărat abia atunci când celălalt nu mai e o proiecție. Când nu mai investești în el ca într-un ideal. Când nu îl mai ai nevoie să fie într-un fel anume. Când ÎL ACCEPȚI AȘA CUM E, inclusiv DEZAMĂGITOR.
Se spune că nu poți fi dezamăgit, dacă mai întâi nu te-ai amăgit (singur). Cu multe așteptări.
Văd, de asemenea, că e o modă actuală de a încuraja oamenii să nu mai aibă așteptări. Ca să nu mai sufere.
Cum, adică? Să nu mai fie oameni? 🤔🤔 Se comandă undeva praful ăsta de imunizare și indiferență/detașare? 😄 Să nu ai niciun fel de așteptare înseamnă să fii deja detașat complet. Nu mai ai așteptări de la cineva mort sau plecat de tot. Ori mort pentru tine! Sau când tu însuți ai murit... Auzi, să nu mai avem așteptări, yuy🫣😬
Eu cred că e uman să avem așteptări. E uman să proiectăm, să idealizăm, să ne dorim, să căutăm în celălalt ceva ce ne lipsește și ne-am dori sau ceva ce avem deja, dar nu resimțim puternic. Poate o siguranță de la exterior, să poată combate nesiguranța din noi. Poate o oglindire pozitivă, să facem față cu negativul, răul, insuficiența, stima de sine precară. Poate un celălalt care are nevoie de noi, să nu ne mai simțim profund inutili. Sau un celălalt care să ne vadă așa cm suntem și să RĂMÂNĂ.
Iar noi? Ce oferim, în așa zisa iubire?
Nu e oare extrem de ușor să iubim pe cineva care mereu se străduiește, mereu ne întâmpină, ne apreciază și ne iubește încât face toate eforturile din lume pentru a nu ne răni? Da, ar fi extrem de ușor să iubim pe cineva astfel, dacă ar exista 😂 Însă nu suntem într-o telenovelă.
In realitate, oamenii au limite, neputințe și RĂNESC.
Și cred că iubirea matură începe abia acolo unde încă investim o relație, în ciuda dezamăgirii.
Iar asta nu înseamnă să acceptăm abuzuri, neglijență, lipsă de siguranță sau iubire din partea celuilalt, nicidecum. Nu scriu acum despre relațiile în care celălalt nu (mai) oferă nimic, în care nu îi pasă, în care nu depune efort. A iubi pe cineva care nu te vrea sau nu vine spre tine suficient e masochism pur.
Spun doar că într-o relație matură e nevoie (cred) să acceptăm că celălalt ne va iubi așa cm știe și poate el, nu mereu cm ne dorim.
Cred că a iubi real un om presupune a accepta că este diferit de noi și nu se modelează așa cm am visa pentru a ne fi nouă ușor, bine, pentru a ne satisface.
Și totuși... în toată această deziluzionare cred că e important să ne simțim în siguranță și să ajungă la noi faptul că celălalt ne prețuiește. Să ne întrebăm dacă noi îl prețuim real, dincolo de proiecții și așteptări ale noastre. Pe el, cel real (cu limite și neputințe), așa cm e. Nu pe cine am vrea noi să fie.
Poza e pamflet. Sau? 🤭