25/07/2026
De ce căuta Gheorghe Rizea un pistol în anii 90. Dreptatea de pe urmă
– De-aș avea un pistol aș face, în sfârșit, dreptate. Da, măi băiatule, dreptatea de pe urmă, p-aia aș face-o! Și-apoi m-aș duce cu zâmbetuꞌ pe buze la pușcărie și-n mormânt, cm mi-o fi scris. Tare fericit m-aș duce... cu inima-mpăcată. Ar fi o mare, mare onoare. Păi, ce să-mi mai facă mie organele statului acum, la anii ăștia, că eu oricum mor mâine-poimânie? Îl împușc p-ăla în cap, între ochii ăia de porc – poooc! – și gata, trag linia de pe urmă. Ce fericit aș fi, măi Bogdănele... Aș muri cu inima-mpăcată.
Când dă glas cuvintelor rostite, pe la începutul anilor ꞌ90, de Ticu-Mare – așa-l numește pe străbunicul Gheorghe Rizea –, cuvinte grele ca o povară rămasă pe suflet, care și acum, iată, după mai bine de trei decenii, îmbie, prin însăși gravitatea lor, la o tăcere cumva ritualică, pentru a digera ce tocmai am auzit (sau măcar pentru a încerca asta, deși nu-mi iese), Bogdan Vârvoreanu pare că redevine puștanul ce a copilărit odinioară, curios și zvăpăiat, pe prispa Elisabetei Rizea, alergând fluturi și ascultând povești interzise altor urechi. Mica-Mare, așa o numește pe Viteaza de la Nucșoara – moment în care vocea lui degajă o căldură numai de ei doi știută, o căldură-vrajă ce parcă o readuce printre noi, în umbra vechiului cerdac. Aceeași căldură venită din cuvinte îl întinerește subit, îndulcindu-i trăsăturile și netezindu-i ridurile subțiri din colțurile ochilor.
Da, îmi zic, Bogdan s-a născut cu un adevăr de necontestat pe buze. La urma urmei, Mica-Mare e cea mai potrivită și mai firească denominație, în ciuda aparentei contradicții. Pentru că exact așa a fost Elisabeta Rizea: o țărancă firavă, mică la trup, dar purtătoare a unei măreții de care nici astăzi nu suntem conștienți. Și e trist, foarte trist. Fiindcă măreția Elisabetei Rizea e, parțial, și măreția noastră. Cine nu înțelege asta va rămâne la nivelul contradicțiilor larvare. Și nici nu merită mai mult.
– În toamna lui ꞌ90, Gheorghe Rizea împlinea 90 de ani. Era de-o vârstă cu secolul, pe care aproape că l-a trăit până la capăt, cu toate relele lui. Avea să moară la 98 de ani. Spune-mi, pe cine și-ar fi dorit să împuște între ochi?, îl întreb, într-un târziu, cu toate că intuiesc unicul răspuns posibil.
Bogdan îmi confirmă, șuierând apatic, cu ochii îngropați în scândurile prispei:
– Pe trădătorul fraților Arnăuțoiu.
Evident, pe cine altcineva? Așadar, devenit ecou încarnat al sângelui vărsat, pentru care nimeni nu a plătit vreodată, ajuns la o vârstă patriarhală și suferind de n boli – abia dacă mai putea merge, cu chiu, cu vai, și asta din pricina caznelor pătimite în beciurile Securității, urmate de îndelungații ani de zeghe, care i-au măcinat oasele și i-au chinuit carnea, șubrezindu-i sănătatea, dar niciodată spiritul –, Gheorghe Rizea își dorea cu pasiune să-l împuște în cap pe Grigore Poenăreanu (”Poooc!, între ochii ăia de porc”), trădătorul care i-a vândut Securității, în primăvara lui ꞌ58, pe Toma Arnăuțoiu, Petre Arnăuțoiu, Maria Plop și Constantin ”Tică” Jubleanu, cei din urmă partizani ai grupării, după o epopee întinsă de-a lungul a aproape zece ani.
Primii doi aveau să sfîrșească la zid, în Valea Piersicilor, alături de ceilalți exponenți ai lotului Arnăuțoiu, după torturi și bătăi sălbatice, trupurile lor sparte de gloanțe fiind aruncate într-o groapă comună încă necunoscută. La rându-i, tânărul Tică a murit eroic, refuzând să se predea și luptând până la ultimul glonț, nu înainte de a o ajuta pe Maria Plop să coboare, în brațe cu micuța Ioana, pe atunci în vârstă de doar doi ani (fiica ei și a lui Toma Arnăuțoiu), pe scara de frânghie ce făcea posibil accesul în ultima ascunzătoare a grupării, săpată în extremitatea nordică a Râpelor cu brazi. Condamnată la muncă silnică pe viață și despărțită pentru totdeauna de copilă, fără să știe ce s-a întâmplat cu aceasta, Maria Plop avea să moară bolnavă și cu inima zdrobită, în ianuarie 1962, într-o celulă a închisorii de la Miercurea Ciuc, din pricina condițiilor criminale.
Imaginea patriarhului Gheorghe Rizea – uscățiv ca o nuia de alun decojită și lăsată la soare, îngenuncheat printre răsaduri de morcovi și cartofi, alături de o cârjă și de un strănepot bălai, în mica grădină din fața prispei, năpădit de griji, devorat de reumatism și neputințe, mai ales de neputințe, dar cu ochii mai vii ca niciodată, stăruind în căutarea unui trăgaci care, odată apăsat, va aduce ”dreptatea de pe urmă” – îmi joacă prin față și îmi rămâne întipărită pe retină; aproape că mă pierd în culorile ei, ale acestei imagini prețioase și copleșitoare, culori pe care sunt conștient că nu le voi putea reda niciodată, oricât mi-aș dori, pentru că nu sunt văzute, ci doar simțite. E imaginea hieratică a țăranului român devenit luptător de neînvins. E icoana unei memorii imposibil de domesticit. E țipătul a ceea ce nu poate fi uitat.
– În ultimii ani de viață, Ticu-Mare a tot vorbit despre pistol, cred că-l și visa, își amintește Bogdan, atât de absent că parcă nici nu mi se adresează. Ba chiar s-a și interesat, pe la vecini de încredere, oameni de-i știa de-o viață, dacă nu aveau vreo armă de foc dosită pe undeva, dar n-a găsit niciuna. Le adunaseră comuniștii, începând cu ꞌ48. Ca mai apoi, prin ꞌ97-ꞌ98 – crescusem binișor pe-atunci, terminasem de ceva timp liceul –, să mă trezesc că Ticu-Mare mă trage de mâneca flanelei, aici, lângă fântână, și mă-ntreabă, cu vocea lui preocupată și mereu serioasă, dacă nu cumva pot afla eu, pe la București, pe cineva dispus să-i vândă un pistol funcțional și două-trei gloanțe.
Razvan Gheorghe, podul.ro
(Întregul articol link în comentarii) Vezi mai puţin
