04/10/2026
Mă uit la fotografia aceasta și, pentru câteva clipe, mă întreb cm ar fi fost viața lui Marius dacă nu ar fi avut acest re**rd, acest sindrom.🥲
Poate ar fi avut un serviciu.
Poate ar fi locuit singur.
Poate ar fi avut prieteni, o iubită sau chiar o familie.
Poate ar fi plecat într-o zi de acasă și mi-ar fi spus, simplu: „Mamă, nu-ți mai face atâtea griji pentru mine,ma descurc.”
Sunt lucruri pe care nu le vom ști niciodată.
Știu doar ceea ce este acum.
Marius este adult. Un bărbat înalt, frumos, care stă lângă mine în această fotografie. Dar, dincolo de imaginea aceasta, el este în continuare dependent de noi. Are nevoie de sprijinul nostru, de siguranța pe care i-o oferim. Și va avea nevoie în continuare.
Uneori mă doare gândul acesta.
Nu pentru că mi-aș iubi baiatul mai puțin așa cm este, ci pentru că mă gândesc la toate lucrurile pe care poate le-ar fi putut trăi și pe care re**rdul si Sindromul Down le-au facut imposibil de atins.🥲
Și mai există un gând, poate cel mai greu dintre toate:
Ce se va întâmpla cu Marius atunci când noi nu vom mai fi lângă el?
Nu am un răspuns…încă…
Dar am o dorință foarte clară: să-i construim, cât putem, o viață în care să fie bine și atunci când noi nu vom mai putea să-i fim sprijinul principal.
Să aibă oameni care să-l cunoască și să-l înțeleagă.
Să aibă un loc al lui.
Să aibă activități, rutină, siguranță și, atât cât este posibil pentru el, alegeri.
Să aibă o comunitate.
Pentru că independența lui nu va arăta, probabil, așa cm ne-am imaginat cândva că arată viața unui adult.
Poate că pentru Marius independența nu va însemna să nu aibă nevoie de nimeni.
Poate va însemna să poată trăi o viață bună cu sprijinul de care are nevoie.
Iar eu voi continua să fiu mâna lui atât timp cât voi putea. Dar după?
Ce va fi atunci când mâna mea nu va mai putea fi acolo? Vor exista alte mâini care să-l țină?
Cred in Dumnezeu mult si din toata inima, ma rog zilnic Lui pentru ca El stiu ca nu il va abandona niciodata.👏
Foto: Simona Bob Photography 😘
