19/06/2026
O mamă și un erou. 34 de ani de veghe la mormântul lui Anatol Popovici
Astăzi, la cimitirul de pe strada Armenească din Chișinău, timpul părea că s-a oprit.
Sub soarele arzător al lui iunie, o femeie în vârstă a venit din nou la mormântul fiului său. Cu aceleași flori. Cu aceeași durere. Cu aceeași dragoste care nu s-a stins nici după 34 de ani.
Această femeie este Neonila Popovici.
Iar fiul ei este Anatol Popovici, judecător, patriot și erou al Războiului de la Nistru.
Pe 20 iunie 1992, în cele mai grele lupte de la Tighina, Anatol Popovici și-a pierdut viața apărând independența și integritatea Republicii Moldova. Avea doar 30 de ani. Era judecător la Judecătoria Ciocana, participant activ la mișcarea de renaștere națională și unul dintre primii care au ales să nu privească de pe margine atunci când țara era atacată.
Nu era militar de carieră.
Nu era obligat să meargă pe front.
Putea să rămână în biroul său de judecător.
Dar atunci când pământul pe care s-a născut era sfâșiat de separatismul înarmat și de intervenția forțelor ruse, a ales să-și apere țara. A ales onoarea. A ales datoria. A ales sacrificiul.
Astăzi, după 34 de ani, mama sa încă vine la mormânt.
Și aici apare întrebarea pe care niciun om nu o poate răspunde pe deplin:
De unde are atâta putere?
Cum rezistă o mamă care și-a îngropat copilul?
Cum poate o inimă de mamă să suporte trei decenii și jumătate de dor?
Poate că răspunsul nu se află în putere.
Poate că se află în iubire.
Există răni care nu se vindecă niciodată. Există lacrimi care nu se usucă niciodată. Există locuri unde timpul nu trece.
Pentru Neonila Popovici, probabil că ziua de 20 iunie 1992 nu s-a terminat nici astăzi.
Ea nu vine la cimitir pentru că trecutul a trecut.
Ea vine pentru că dragostea unei mame nu moare.
Niciodată.
Într-un interviu acordat presei, doamna Neonila mărturisea că și-a crescut fiul în spiritul iubirii de neam și țară și că nu l-a putut opri atunci când acesta a decis să plece să apere Republica Moldova. Ea spunea că l-a educat să-și iubească patria așa cm își iubește propria mamă.
Astăzi, în timp ce această mamă își pleacă fruntea la mormântul fiului, la Tighina, fostul lider separatist Igor Smirnov depune flori la monumentele celor care au luptat împotriva statului Republica Moldova și vorbește despre pretinse scuze pe care Chișinăul ar trebui să le prezinte.
Scuze?
Pentru ce?
Pentru faptul că și-a apărat independența?
Pentru faptul că și-a apărat cetățenii?
Pentru faptul că și-a apărat granițele recunoscute internațional?
Istoria și dreptul internațional sunt clare: Republica Moldova și-a exercitat dreptul legitim de a-și apăra integritatea teritorială. Conflictul din 1992 nu a fost provocat de Chișinău, ci a fost alimentat de structuri separatiste sprijinite de forțe venite din afara țării. Luptele de la Tighina au devenit cele mai sângeroase tocmai după implicarea directă a Armatei a 14-a ruse în confruntări.
Nu victimele trebuie să-și ceară scuze agresorilor.
Nu mamele care și-au îngropat fiii trebuie să-și ceară scuze celor care au adus războiul.
Nu Anatol Popovici trebuie judecat de istorie.
Istoria l-a judecat deja.
Și l-a așezat printre eroi.
Judecătorul Anatol Popovici a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Ștefan cel Mare”, cea mai înaltă distincție militară a Republicii Moldova. Străzi și instituții de învățământ îi poartă astăzi numele.
Dar cea mai mare decorație nu este ordinul.
Nu este strada.
Nu este placa comemorativă.
Cea mai mare decorație este memoria.
Iar memoria are chipul unei mame.
O mamă care, la peste trei decenii de la război, încă aduce flori.
Încă vorbește cu fiul ei.
Încă îl așteaptă în tăcere.
Poate că adevărata măsură a unei națiuni nu este numărul de monumente pe care le ridică.
Poate că adevărata măsură este felul în care își cinstește eroii și își respectă mamele care i-au crescut.
Astăzi, în fața mormântului lui Anatol Popovici, nu vedem doar o mamă.
Vedem însăși Republica Moldova.
Rănită.
Demnă.
Îndurerată.
Dar neînvinsă.
Cinste eroilor căzuți pentru neam și țară.
Respect etern mamei Neonila Popovici.
Iar celor vinovați de moartea fiilor noștri, istoria și legea le datorează încă un răspuns deplin.
Pentru Țară, pentru Neam!
(text preluat)
