02/09/2026
O măsură de protecție pe hârtie nu este întotdeauna protecție în viața reală.
Tragedia de la Criuleni ne obligă să privim dincolo de cifre, dincolo de ancheta care urmează și dincolo de întrebarea cine va fi considerat responsabil după ce o viață a fost pierdută.
Din informațiile făcute publice, femeia ucisă se afla deja sub protecția unei ordonanțe.
Și atunci trebuie să ne punem o întrebare dificilă, dar necesară:
Ce înseamnă, în realitate, protecția oferită de stat unei femei despre care știm deja că se află în pericol?
Avem în legislație măsuri de protecție. Avem proceduri. Avem instituții cu atribuții clare.
Dar o măsură de protecție nu poate fi doar un act emis și apoi lăsat să existe într-un dosar.
Protecția trebuie să fie efectivă. Dinamică. Adaptată riscului. Monitorizată.
Iar pentru aceasta trebuie să regândim și modul în care evaluăm riscul.
Violența în familie nu este, de cele mai multe ori, un eveniment singular. Este un proces care poate escalada.
O amenințare poate preceda o agresiune.
O agresiune poate preceda o vătămare gravă.
Controlul, urmărirea, posesivitatea sau izolarea pot deveni indicatori ai unui risc major.
Încălcarea unei măsuri de protecție poate fi un semnal de alarmă care nu poate fi tratat ca o simplă încălcare formală.
Evaluarea riscului trebuie să privească nu doar ceea ce s-a întâmplat, ci și ceea ce este posibil să se întâmple dacă nu intervenim acum.
Considerăm necesară o abordare interdisciplinară, în care evaluarea juridică și socială să poată fi completată, în situațiile de risc sporit, de evaluări psihologice și psihoclinice rapide, realizate de specialiști, atât în raport cu victima, cât și cu agresorul.
Nu pentru a pune diagnostice în locul legii.
Nu pentru a transforma violența într-o problemă exclusiv psihologică.
Ci pentru a identifica mai bine factorii de risc, dinamica violenței, vulnerabilitatea victimei, comportamentele de control și posibilitatea de escaladare.
Prevenția trebuie să înceapă înainte de ultimul episod.
De aceea, o ordonanță de protecție nu ar trebui să reprezinte sfârșitul intervenției statului.
Ar trebui să declanșeze un mecanism real de protecție: evaluarea continuă a riscului, monitorizarea respectării măsurilor, comunicarea efectivă între instituții și intervenția rapidă atunci când apar noi factori de risc.
Pentru că femeile care cer ajutor nu au nevoie doar să fie înregistrate.
Au nevoie să fie auzite, crezute și protejate.
Iar instituțiile create pentru prevenirea și combaterea violenței nu trebuie să fie doar cele care numără cazurile după ce tragedia s-a produs.
Ele trebuie să fie cele care identifică tiparele, analizează riscurile, corectează mecanismele care nu funcționează și intervin înainte ca semnalele de alarmă să devină ireversibile.
Un apel către colegii avocați
Noi suntem, de multe ori, printre primii oameni cărora o femeie le spune că îi este frică.
Vedem ceea ce uneori nu se vede într-o plângere.
Vedem tiparul.
Vedem escaladarea.
Vedem ezitarea victimei, frica ei, dependența, controlul exercitat asupra ei și, uneori, semnele că situația poate deveni mult mai gravă.
De aceea, rolul nostru nu poate fi redus la redactarea unei cereri și reprezentarea într-un dosar.
Trebuie să fim atenți la risc.
Să punem întrebările corecte.
Să documentăm fiecare episod relevant.
Să cerem evaluarea riscului atunci când considerăm că aceasta este necesară.
Să solicităm măsuri de protecție adecvate situației concrete.
Să contestăm refuzurile nejustificate.
Să sesizăm instituțiile atunci când mecanismul nu funcționează.
Și, mai ales, să nu minimalizăm ceea ce femeia însăși ne spune că se întâmplă.
Pentru că ceea ce într-un proces-verbal poate apărea ca „un incident minor” poate fi, în realitate, încă o verigă dintr-un lanț de violență care se agravează.
Poate că trebuie să începem să privim fiecare asemenea caz nu doar prin prisma întrebării:
„Ce putem face juridic?”
ci și:
„Cât de mare este riscul și ce trebuie să facem acum pentru ca această femeie să rămână în viață?”
Îi îndemnăm pe colegii avocați să vorbească despre aceste probleme, să documenteze cazurile în care mecanismele de protecție nu funcționează, să sesizeze deficiențele instituționale și să contribuie la construirea unor instrumente mai bune de evaluare și intervenție.
Avocații nu pot înlocui statul.
Dar putem fi vocea care nu lasă un semnal de alarmă să fie ignorat.
Nu vrem să devenim o societate care își numără femeile ucise.
Vrem să fim o societate care își protejează femeile vii.
Pentru că prevenirea adevărată nu începe după tragedie.
Începe atunci când o femeie încă mai are puterea să bată la ușa statului și să spună: „Mi-e frică.”
Iar noi, ca profesioniști ai dreptului, avem obligația să ne asigurăm că acea ușă se deschide.
