24/06/2026
NAȘTEREA SF. IOAN BOTEZĂTORUL - SÂNZIENELE
Cea de-a treia sărbătoare creștină care serbează nașterea unui personaj biblic – Sf. Ioan Botezătorul – înlocuiește sărbătorile păgâne agricole care aveau loc în perioada solstițiului de vară. De obicei, Biserica sărbătorește ziua morții sfinților, adică ziua nașterii lor pentru viața veșnică. Uneori însă e sărbătorită și ziua de naștere a sfântului, acesta fiind și cazul Sf. Ioan Botezătorul, cel numit în cărțile religioase «Luceafărul» pentru felul în care pregătește nașterea «Soarelui», Iisus Hristos. Sărbătorită în 24 iunie, nașterea cea peste fire a lui Ioan – căci Elisabeta îl aduce pe lume la bătrânețe – pregătește apropiata minune a nașterii din Fecioară.
În calendarul popular, sărbătoarea este cunoscută sub denumirea de „Sânziene”, reprezentând momentul de cotitură a verii către iarnă, finalul muncilor agricole și pregătirea pentru recoltat. În terminologia populară, denumirea de „sânziene” desemna atât o plantă (lat. „Galium verum”), cât și niște ființe fantastice despre care se credea că ar fi zâne bune care umblă noaptea prin văzduh, mai ales în noaptea dinspre sărbătoarea lor, când sunt foarte generoase: dau noroc pentru holde, leacuri la flori și sănătate. Devin rele numai dacă le supără oamenii.
În unele localități, ziua de 24 iunie se mai numea și „Drăgaica”, despre care se credea că este zâna florilor care dă leacuri florilor și buruienilor. De aceea, în zi de Drăgaică este bine să se ia buruieni de sânziene pentru a se scălda, în caz de boala numită „pocitură”; unii oameni sănătoși se tăvălesc în această zi în pielea goală prin iarbă, ca să nu se mai lipească răutățile de ei. Tot în această zi, oamenii se încing cu cicoare spre a se tămădui de durerea de mijloc. Drăgaica era ținută în mod deosebit pentru seceriș. În ziua de Drăgaică, era obiceiul ca fetele să se îmbrace cu hainele cele mai bune și să umble prin sate, pe la case, unde să joace.
În unele localități, fetele se împărțeau în trei cete, mergând și prin satele învecinate. La asfințitul soarelui, fetele se întorceau spre comuna lor, având grijă să nu se întâlnească cu altă grupă de fete, căci atunci ziceau că va muri una dintre ele.
Ziua de Sânziene era considerată și „Ziua Soarelui”, fiind ziua în care soarele se odihnește și joacă, căci dacă l-ar privi cineva atent, l-ar vedea jucând pe cer. Despre soare se credea că e un bărbat atât de frumos, că fața lui luminează pe toată lumea, iar datorită frumuseții lui, Dumnezeu îl ține pe cer. Se credea că soarele este o ființă vie care mănâncă un corn de prescură la amiază și seara, când asfințește, de aceea nu este bine să mănânce cineva la asfințitul soarelui.
Ziua de Sânziene era considerată data la care trebuiau terminate toate muncile agricole legate de întreținerea culturilor prășitoare, deoarece de la această dată începea maturizarea lor. În marea majoritate a satelor românești, oamenii gospodari erau preocupați să termine de prășit sau de săpat cartofii și porumbul până la Sânziene, când se aruncă sapa în pod, semn că s-a încheiat săpatul cucuruzului.
La Sânziene se credea că răsare Găinușa, iar porumbul își pierde grăunțul de la rădăcină, de frica găinii care în acea noapte răsare prima dată. Se credea că ploaia din ziua de Sânziene aducea gălbeaza la oi. Din acest motiv, ciobanii țineau oile mai mult închise, pentru a nu mânca iarbă cu gălbează, dându-le iarbă verde cosită și neplouată.
LA MULȚI ANI, IOAN ȘI IOANA!
(Surse text: Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român, Paideia, 2001; Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești, Humanitas, 1998; foto: icoană pe sticlă cu tema „Sf. Ioan Botezătorul” (nr. inventar: 8767, dim.: 38 x 43,7 cm), centrul de pictură din Mărginimea Sibiului, sec. XIX, arhiva MET.)
