29/09/2026
Sfântul Mucenic Trifon este cinstit în 29 septembrie.
În părțile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfântul Trifon, din părinți dreptcredincioși. Încă de când era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălășlui într-însul harul Sfântului Duh și a-i hărăzi darul de a face minuni, că nu numai din gura pruncului aceluia, ci și din faptele lui cele minunate să se săvârșească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpânire asupra diavolilor. Numai cât auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredințarea minunilor lui celor multe pe care le-a săvârșit, vom descrie una, ca de la început să înțelegeți toată viața lui.
După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpânire pe împărăția Romei Gordian care, deși era închinător de idoli, nu-i prigonea pe creștini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învățată și înțeleaptă, anume Gordiana, pe care, fiind la vârsta căsătoriei, mulți dintre cei mai mari și slăviți boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseții și înțelepciunii ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrând diavolul, o muncea neîncetat, aruncând-o în foc și în apă. Și nu puțină mâhnire aveau părinții și plângeau amar. Deci aduceau la ea doctori înțelepți și nimic nu-i puteau face.
Atunci, singur diavolul, prin voința lui Dumnezeu, a strigat, zicând: „Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decât numai tânărul Trifon!”. Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulți cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului, până ce l-au aflat pe Sfântul Trifon, tânărul, în părțile Frigiei, în satul Campsada, lângă un izvor, păscând gâștele. Acesta a fost adus degrabă la Roma, având pe atunci numai 17 ani.
Când s-a apropiat sfântul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui și, muncind cumplit pe fecioară, striga: „Nu pot să locuiesc aici mai mult, că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi și nu pot să rabd mai mult”. Așa strigând vicleanul duh, a ieșit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate Sfântul Trifon și ducându-l în palatele împărătești, a fost primit cu dragoste de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe care le-a grăit diavolul când a ieșit din fiica lui. Dar, ca să știe mai cu încredințare cm că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfântul a petrecut în post și în rugăciune șase zile și a primit de sus mai mare și mai puternică stăpânire peste duhurile cele necurate.
A șaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul Trifon cu suita sa, vrând să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfântul Trifon, plin de Duhul Sfânt și cu ochii minții privind pe nevăzutul duh, i-a zis: „Ție îți grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sunt aici și le descoperă chipul tău cel nerușinat, apoi, spune-le neputința ta”. Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc și capul plecat spre pământ. Atunci îl întrebă sfântul: „Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, singur fiind, fără de chip, neputincios și plin de toată rușinea?”. Răspuns-a diavolul: „Sunt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El se numește Satana și locuiește în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara aceasta”.
Apoi l-a întrebat sfântul iarăși: „Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniți spre făptura lui Dumnezeu?”. Diavolul, deși nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor: „Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu și care cred în Hristos Fiul, Unul născut, pentru care Petru și Pavel au murit aici. De aceea noi cu frică fugim afară numai când vom avea voie să-i aducem cuiva ispite ușoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu și în Fiul Său și asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcând lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpânire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sunt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrânările, fa**ecele, zavistia, uciderea și mândria. Cu aceste lucruri și cu cele următoare lor, înfășurându-se oamenii ca în niște lanțuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, și de bunăvoie se fac prieteni nouă și împreună cu noi vor lua chinurile veșnice”.
Auzind acestea, împăratul și cei ce erau împreună cu el s-au umplut de spaimă și mulți, lepădându-se de păgânătate, au crezut în Hristos; iar credincioșii s-au întărit în credință și au preamărit pe Dumnezeu. Sfântul Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Împăratul, dând multe daruri sfântului, l-a liberat cu pace la locașul lui, însă sfântul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum și întorcându-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obișnuite lui, tămăduind bolnavii și plăcând lui Dumnezeu prin viața cea sfântă și neprihănită.
După Gordian împăratul, a venit la împărăție Filip, dar și acela, neîmpărățind mult, a fost ucis de ostașii săi, iar după dânsul a împărățit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creștini, a ucis mulți dintre ei prin diferite chinuri, iar pe mulți fricoși i-a întors de la Hristos, aducându-i la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi și ighemonilor, care erau prin toată lumea, să verse fără cruțare nevinovatul sânge al creștinilor care nu voiau să se închine idolilor.
În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfântul Trifon că este creștin și că știind meșteșugul doctoricesc, umblă prin țări și tămăduiește bolnavii și apoi învață pe mulți și îi înșeală a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă și batjocorește pe marii zei. Deci, îndată a trimis ostași în părțile Frigiei, ca să caute pe Trifon, pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea cu râvna cea după Dumnezeu, luminând pe oameni prin credința cea dreaptă și prin fapte bune. Dar Sfântul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munți sau în prăpăstiile pământului, ci, înarmându-se cu rugăciunea și cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat de cei ce-l căutau și, dându-se în mâinile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Când Acvilin a stat la judecată cu multă mândrie, înconjurându-l purtătorii de a**e, fiind de față fruntașii, slugile și mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis către eparh: „Tânărul din cetatea Apamia, cel trimis la Măria ta, iată stă înaintea judecății tale celei strălucite”.
Acvilin, eparhul, a zis: „Cel ce stă de față să ne spună numele său, patria, slujba și norocul său, apoi să-și mărturisească credința”. Sfântul a zis: „Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă și cu negrăita Lui înțelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întâmplare, precum credeți voi. Sunt liber și numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credința mea, Hristos slava mea și cununa laudei mele”.
Eparhul zise: „Socotesc că până acum n-ai auzit de porunca împărătească cm că tot omul care se numește creștin și nu se închină zeilor să se dea la moarte silnică; deci, înțelepțește-te și întoarce-te de la acea înșelătoare credință, ca să nu fii aruncat în foc”. Sfântul Trifon a răspuns: „O! de m-aș învrednici să mă sfârșesc prin foc și prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul meu!”. Eparhul a zis: „O! Trifon, te sfătuiesc să jertfești zeilor, căci te văd tânăr cu trupul și desăvârșit cu înțelepciunea și nu voiesc să mori așa rău”. Sfântul Trifon a răspuns: „Desăvârșita înțelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvârșită mărturisire și de voi păzi neschimbată dreapta credință în El, ca pe o comoară de mare preț, și de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine”. Eparhul a zis: „Focului voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă și mai cumplită îl voi chinui”. Sfântul a răspuns: „Tu mă îngrozești cu focul care se stinge și al cărui sfârșit este cenușa. Eu pe voi necredincioșii vă îngrozesc cu focul cel veșnic și nestins. Depărtează-te de la înșelăciune și cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căiești mai pe urmă, când vei cădea în focul cel veșnic”.
Acvilin, umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată pe sfântul, spânzurându-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată și-a dezbrăcat hainele cu îndrăzneală și cu osârdie și-a dat trupul cel frumos în mâinile prigonitorilor, spre bătăi. Deci, legându-i mâinile la spate, l-au spânzurat și au început să-l bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbătește, căci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: „Pocăiește-te Trifon, lepădând nebunia ta; făgăduiește a te închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărătești, n-a putut să scape de moartea cea amară”. Sfântul a răspuns: „Și eu îți zic că nimeni, lepădându-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moștenească viața veșnică, ci va fi trimis în focul cel veșnic, care niciodată nu se stinge”.
Zis-a eparhul: „Împărat ceresc nu este altul decât numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor și al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia și tu ești dator a te închina, ca să te arăți vrednic de această viață dulce”.
Sfântul a răspuns: „Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toți cei care se închină lui și toți cei ce nădăjduiesc în el și despre care se povestește că era, la început, între vrăjitori și fermecători, cel mai nelegiuit începător a tot lucrul necurat și fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur și de argint și l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăția și fărădelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de următorii lor și ceilalți oameni răi. Deci, voi, urmând predaniilor celor necurate și basmelor celor mincinoase, vă închinați idolilor celor neînsuflețiți și muți, defăimând pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pământul pe ape, a revărsat văzduhul și, după ce a dat ființă la toată materia cea zidită, a pus stăpân peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înșelat de zavistnicul șarpe și căzând în nenumărate răutăți, Dumnezeu Cuvântul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce și s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri și șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, până ce-L va cunoaște pe El toată zidirea. După aceea, iarăși va veni din ceruri, cu putere și cu multă slavă, când va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor și Împăratul împăraților, Judecătorul viilor și al morților, iar cei ce vă par vouă că sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui veșnic, împreună cu toți cei ce se închină lor”.
După aceasta, eparhul Acvilin mergând la vânat, a poruncit să ducă după el pe Sfântul Trifon, legat de un cal. Nu era ușor chinul acela al sfântului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci și fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile se roșeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu și înfierbântându-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci cânta cuvintele lui David: Săvârșește pașii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine pașii. Și iarăși: Îndreaptă Tu pașii mei, Doamne, după cuvântul Tău și fă să nu mă stăpâneasca toată fărădelegea. Apoi rostea adeseori și cuvintele Sfântului întâi mucenic Ștefan, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.
Atunci eparhul, întorcându-se târziu de la vânat, a pus de față iarăși pe mucenic și i-a zis: „Acum, o, ticălosule, socotit-ai înțelepțește a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?”. Sfântul răspunse: „Tu singur ești plin de nebunie și de necunoștință, că te-a orbit diavolul, încât nu poți să cunoști pe Ziditorul tuturor și să I te închini Lui, iar eu sunt înțelept, nedepărtându-mă de Hristos, Care mă mântuiește”. Atunci eparhul a poruncit să ducă pe sfântul în temniță, iar el s-a dus în hotarele dimprejur și a zăbovit acolo câteva zile. Apoi, întorcându-se iarăși în Niceea, a stat la judecată și, punând de față pe Sfântul Trifon, i-a zis: „Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii împărătești și să te închini la zei?”. Sfântul răspunse: „Domnul și Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a cercetat și m-a întărit ca să-mi păzesc credința neschimbată și nemișcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat și Dumnezeu mă supun și către El mă plec; iar mândria ta și pe a împăratului tău o defăimez și mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi”.
Eparhul a zis către slujitori: „Bateți-i piroane ascuțite în picioare și, purtându-l prin cetate, bateți-l mereu”. Îndată făcând slujitorii acestea, purtau pe sfântul și îl târau prin toată cetatea bătându-l, încât pătimea cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele, dar și din pricina gerului cel greu și a omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, având pe Hristos înaintea sa și privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulțumire. Apoi, aducându-l iarăși înaintea eparhului, se miră de o răbdare ca aceea a sfântului și i-a zis: „Până când, o, Trifon, vei disprețui chinurile? Până când nu te va atinge mulțimea durerilor?”. Sfântul răspunse: „Până când și tu nu vei cunoaște puterea lui Hristos care este în mine? Până când nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfânt, o, ticălosule? Oare încă n-ai înțeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?”.
Atunci tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i lege mâinile la spate și, spânzurându-l iarăși de lemn, să-l bată cu toiege fără cruțare, apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcând acestea toți slujitorii prigonitorului cu mare sârguință, îndată a strălucit o lumină din cer și o cunună prea frumoasă se pogora pe capul lui și pe care văzând-o, prigonitorii au căzut de frică. Sfântul Trifon, simțind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie și de veselie, încât zicea: „Mulțumesc, Ție, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mâinile vrăjmașilor mei și mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mântuire și dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ție, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă și apărându-mă, mă învrednicește ca, fără de împiedicare, să săvârșesc această nevoință și să mă învrednicesc să câștig cununa dreptății, cu toți cei ce au iubit numele Tău cel sfânt, că Tu unul ești preamărit în veci. Amin”.
După aceasta, tiranul, chemând iarăși înaintea sa pe sfântul, fiind dezlegat, a început a-l măguli și a-i zice: „Adu jertfă, Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului și te voi elibera cu cinste și cu daruri!”. Sfântul Trifon, zâmbind, a zis: „Dacă pe împăratul singur l-am defăimat și am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsuflețit? Aceasta nu se poate. Cât despre Zeus și despre ceilalți zei mincinoși ai tăi, să întrebi pe cei ce li se pare că sunt înțelepți între voi: ce fel de basme se născocesc despre dânșii. Căci ei, sîrguindu-se să acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pământul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voștri făcători de basme au dat numele zeilor voștri la obiceiurile și patimile omenești, astfel: mânia și războiul le-au numit Ares, iar patima desfrânării Afrodita; și așa, părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebunește ați umplut lumea de idoli și ați cinstit mai mult făptura decât pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzând din înțelegerea cea sănătoasă și din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpați cu capul în jos, ci și pe noi vă sârguiți a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtași la aceeași prăpastie și pierzare a voastră. Nimic nu veți spori, o, înșelătorilor, pentru că nu veți putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare și viu să-i întoarceți din calea cea dreaptă și să-i plecați la idolii voștri”.
Auzind Acvilin, s-a mirat de niște cuvinte ca acestea și, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfântul, fără milă, multă vreme. Văzând tiranul că nu poate să urnească stâlpul cel nemișcat și să-l întoarcă de la credința lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă: lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărătești și nevrând să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul. Atunci îndată l-au luat ostașii și l-au scos la locul de tăiere. Sfântul mucenic, stând spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor și Împărate al împăraților, mai sfânt decât toți sfinții; Îți mulțumesc că m-ai învrednicit a săvârși nevoința aceasta fără poticnire. Acum mă rog ție, să nu se atingă de mine vicleana mână a vrăjmașului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adâncul pierzării, ci să mă duci cu sfinții Tăi îngeri în locașurile cele iubite și fă-mă moștenitor al împărăției Tale celei dorite. Primește în pace sufletul meu și pe toți care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, și întru pomenirea mea Îți vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălțimea sfințirii Tale și caută spre dânșii din sfânt locașul Tău, dându-le lor îndestulate și nestricăcioase dăruiri, că Însuți ești bun și îndurat dătător în vecii vecilor”.
Astfel rugându-se sfântul, mai înainte de a i se tăia capul, Domnul a luat sufletul lui în mâinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort la pământ, pe care frații cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pânze subțiri și curate și ungându-l cu arome voiau să-l îngroape la dânșii, pentru apărarea cetății lor. Dar sfântul li s-a arătat și le-a poruncit să ducă moaștele sale în satul Campsada, unde s-a născut; și au făcut după porunca lui. Astfel, Sfântul Trifon, cel din tinerețe plăcut lui Dumnezeu și sfințit, aducând mulțime de oameni la Hristos și tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri – pe care pentru adevăr le-a suferit –, s-a încununat cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Rugăciune către Sfântul Mucenic Trifon
O, întru tot lăudate, Sfinte Mucenice Trifon, primește de la noi aceste cântări pe care cu umilință le aducem înaintea ta și ne izbăvește din toate nevoile și scârbele, ca un bun și iubitor de oameni și neînfruntat ocrotitor al creștinilor. Căci deși suntem nevrednici a ne face părtași milostivirii tale, pentru păcatele noastre cele multe și grele, săvârșite în viața noastră și în tot ceasul, însă cunoscând marea bunătate pe care ai arătat-o asupra celor ce te cinstesc pe tine și se pocăiesc cu credință întru numele Domnului, năzuim cu lacrimi de umilință și preaplecată mărturisire a păcatelor la mijlocirile tale înaintea Sfintei Treimi. Fii dar nouă pururi rugător la Preaputernicul Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru mântuirea noastră de toate bolile și primejdiile, de cutremurul pământului și moarte năprasnică, pentru întărirea noastră în credința cea adevărată, apărându-ne de toate răutățile după făgăduința ta, căci toți te cinstim și prăznuim numele tău, acum și pururea și în veci. Amin.
