10/10/2026
Astazi se împlineste un secol de la înfiintarea în 1926 a Partidului National Taranesc - PNT prilej cu care se desfasoara mai multe reuniuni comemorative printre care citez: 1) cea organizata de Partidului National Taranesc Maniu Mihalache - PNTMM, care a organizat si publicarea unei carti intitulate : Partidul National Taranesc la Centenar (1926-2026) având ca autori pe istoricul Marin Pop si membrii PNTMM: Liviu Petrina, Alexandru Popescu, Gheorghe Ciuhandu si Mihai Grigoriu si prefatata de Profesorul Doru Radosav, membru al asociatiei noastre; 2) cea organizata de Alianta Civica si Fundatia Corneliu Coposu cu monitorizarea Profesorului Cosmin Budeanca. Sunt actiuni laudabile care trebuie salutate.
La reuniunea comemorativa organizata de PNTMM am fost invitat si eu sa particip si sa prezint o comunicare cu titlul: Național-Ţărănismul şi integrarea României în UE. care se gaseste în link-ul de mai jos. Am hotarât însa, ieri seara, când am cunoscut numele tuturor vorbitorilor la aceasta reuniune, sa nu mai particip la ea, nedorind sa ma gasesc în compania unora dintre participanti.
Alexandre Herlea.
Național-Ţărănismul şi integrarea României în UE
Doamnelor şi Domnilor,
Sunt onorat să particip la această conferinţă dedicată împlinirii unui secol de la creerea Partidului Naţional Ţaranesc - PNŢ şi mulţumesc organizatorilor pentru invitaţia adresată.
Este un privilegiu să vorbesc la aniversarea constituirii acestui mare partid al României care a luptat şi suferit pentru promovarea valorilor naţionale şi europene. Partid care n-a precupeţit nici un efort pentru a le transpune în viaţă, care le-a ierarhizat corect şi a combătut cu hotărâre şi vigoare toate dictaturile fie ele de dreapta sau de stânga. Conducatorii PNŢ, începând cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, precum şi zecile de mii de membrii ai acestuia au murit în închisorile comuniste şi au lăsat Ţării o moştenire, de curaj şi demnitate, de o inestimabilă valoare.
Încep cuvântul meu intitulat « Naţional-Ţărănismul şi integrarea României în UE » cu o succintă referire la ideologia şi valorile naţional-ţaranismului şi cele ale creştin-democraţiei europene care s-a aflat la baza construcţiei Uniunii Europene – UE. Ideologia PNŢ, creat în anul 1926 şi cea a urmașului său Partid Național Ţărănesc Crestin Democrat – PNŢCD din anii 1990, bazată pe marile valori de libertate, justiţie, solidaritate, democraţie, este de centru-dreapta pe probleme culturale, sociale și morale și de centru-stânga din perspectivă economică. Ea este similară cu cea a creștin-democrației apărută în Europa la sfârşitul secolului al XIX care introduce în politică morala creștină, subsidiaritatea și economia socială de piaţă. Acest fapt a făcut ca PNŢCD să fie perceput ca un garant al existenţei unei Românii - Ţară europeană şi a influenţat favorabil deschiderea negocierilor de aderare a României la UE.
Alocuţiunea mea se rezumă la menţionarea unor acţiuni și evenimente în care am fost direct implicat şi care au fost într-un fel sau altul în legatură cu procesul de aderare a României la UE. Mă voi referi cu precădere la cele avute în perioada în care am fost şef al «Departamentului pentru Integrare Europeană – DIE», pe care am avut onoarea să-l conduc în calitate de ministru, membru al Guvernului, din decembrie 1996 până în decembrie 1999, când la summit-ul UE de la Helsinki s-a luat hotărârea deschiderii negocierilor de aderare ale României la UE.
Interesul meu pentru problematica europeană datează din anii 1970 când, la Paris, am devenit membru al PNŢ din exil condus de Nicolae Penescu, secretarul general al PNŢ, exilat la Paris d**a 17 ani de puşcarie şi domiciliu obligatoriu, şi am cunoscut o serie de personalităţi politice printre care pe vicepreşedintele Internaţionalei Creştin-Democrate - ICD, Jean-Marie Daillet, care a fost informat de Corneliu Coposu, în 1987, că PNŢ, continuă să existe în ilegalitate în România şi că solicită ca el să fie acceptat ca membru al ICD.
După revenirea în legalitate, în ianuarie 1990, sub numele de PNŢCD, acesta a fost membru al ICD şi preşedintele partidului Corneliu Coposu a stabilit relaţii strânse cu partidele democrate din ţările Uniunii Europene, pe care le-a informat despre hotarârea de a face tot posibilul pentru ca România să devină membră a UE şi a NATO. Îmi aduc aminte ce-mi spunea de multe ori, şi anume că totul trebuie făcut pentru ca graniţa care separă lumea românească de lumea ruso-asiatică să treacă pe la est de lumea românească, deci şi de Republica Moldova.
Îmi amintesc de asemenea de prima vizită în străinătate a lui Corneliu Coposu, făcută în februarie 1990 la Paris, împreună cu Iftene Pop, vicepreşedinte PNŢCD responsabil cu Relaţiile Internaţionale, vizită organizată de filiala PNŢCD în Franţa, Action pour la Democratie en Roumanie – ADER, pe care o înfiinţasem cu puţine săptămâni înainte, la cererea Preşedintelui Coposu. El a fost primit la Paris cu entuziasm şi respect de un mare număr de personalităţi politice franceze, printre care: Alain Poher, preşedintele Senatului şi Jacques Chirac, pe atunci primar al Parisului. Toţi s-au pronunţat cu hotărâre pentru susţinerea PNŢCD.
M-am oprit asupra acestei vizite, pentru a pune în evidenţă importanţa PNŢCD în crearea unei imagini eoropene a României, fapt ce a contribuit ulterior la hotarârea UE de a deschide negocieri de aderare cu România. Aceasta a fost o decizie eminamente politică, care s-a putut lua datorită strategiei definite şi acţiunilor întreprinse de către Guvernarea 1996-2000, sub conducerea preşedintelui Emil Constantinescu, guvernare în care PNŢCD a jucat un rol important. România iese numai acuma de sub controlul Moscovei şi reînnoadă firul rupt, în ajunul celui de al Doilea Război Mondial, cu lumea valorilor europene.
Preşedintele Emil Constantinescu şi noul Guvern, cu majoritate şi premier PNŢCD, au acordat o importanţă deosebită integrării României în UE şi responsabilul Departamentului Integrării Europene - DIE a fost ridicat la rang de ministru, membru al Guvernului. Consider că în pofida a numeroase dificultăţi, DIE a avut o contribuţie esenţială în definirea strategiei de integrare şi în transpunerea în viaţă a măsurilor şi acţiunilor necesare pregătirii României pentru deschiderea negocierilor de aderare la UE.
Contribuţia DIE a existat atât în plan politic, cât şi în plan tehnic. În plan politic menţionez: Agenda 2000 şi menţinerea tuturor ţărilor candidate în procesul de lărgire al UE; creerea unei solidarităţi între toate ţările candidate; definirea criteriului politic de aderare ca prioritar ; organizarea la Bucureşti de reuniuni politice importante ale PPE & IDC. În plan tehnic, DIE a asigurat dialogul dintre Guvern şi instituţiile europene, începând cu Comisia şi Parlamentul, a coordonat armonizarea legislativă şi construcţia instituţională aferentă, a avut iniţiative legislative, a elaborat documentele strategice ale integrării, a avut responsabilitatea asistenţei financiare externe nerambursabile. La acestea se mai adăugă creerea la Bucureşti de instituţii precum « Institutul European » şi « Casa Europei », aducerea în Ţara a unei antene a « Fundaţiei Konrad Adenauer » şi reorganizarea DIE în funcţie de evoluţia procesului de integrare în UE. Mă voi opri asupra unor contribuţii în plan politic.
1 - Agenda 2000 si menţinerea tuturor ţărilor candidate în procesul de lărgire al UE
Agenda 2000 este un document elaborat de Comisia UE şi făcut public în iulie 1997. În privinţa lărgirii UE, în care erau implicate cele zece state foste comuniste din Europa Centrală şi de Est, Agenda 2000 propunea începerea negocierilor de aderare numai cu cinci dintre ele şi bugetul UE pe perioada 2000-2006 corespundea acestei lărgiri. Statele care nu începeau negocierile, printre care şi România, se găseau astfel într-o situaţie extrem de dificilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât reforma instituţională prevăzută de Consiliul European de la Amsterdam, din iunie 1997, preconiza şi ea o lărgire cu numai cinci state.
Preşedintele Emil Constantinescu, care avea relaţii privilegiate cu în familia partidelor creştin-democrate precum şi cu preşedinţi şi şefi de guverne din statele membre UE, precum Jacques Chirac şi Helmuth Kohl s-a angajat personal în lupta pentru ca negocierile de aderare să se deschidă în acelaşi timp cu toate ţările candidate. Îmi amintesc de vizita pe care a făcut-o la Berlin în care l-am acompaniat şi de masa oferită de cancelarul Helmuth Kohl, la care n-au participat decât 4 persoane ; înafara cancelarului şi a preşedintelui României, consilierul cancelarului, profesorul Joachim Bitterlich şi cu mine.
Personal, în problema deschiderii simultane a negocierilor cu toate statele candidate, m-am adresat în primul rând Partidului Popular European - PPE, partid majoritar în Parlamentul European, din comitetul executiv al căruia făceam parte în calitate de reprezentant al PNŢCD. Mă bucuram de încrederea creştin-democraţilor europeni. Ca ministru partidele creştin-democrate francez (CDS) şi german (CDU) mi-au oferit doi consilieri: François Froment-Meurice şi Christian Zschaber care nu erau remuneraţi de Guvernul român. Am fost de asemenea singurul reprezentant al unei ţări est-europene care, invitat la congresul partidului CDU de la Leipzig, în octombrie1997, a avut onoarea să se exprime de la tribuna în care se găsea Cancelarul Helmut Kohl.
Am avut succes şi la cel de al XII-lea Congres al PPE de la Toulouse, din noiembrie 1997, unde a avut loc o intensă dezbatere privind lărgirea UE, în cadrul căreia problema României şi Bulgariei, cele două ţări rămase cel mai în urmă în îndeplinirea criteriilor de aderare, a ocupat un loc central. Ele erau ameninţate de un tratament diferit de cel aplicat celorlalte ţări candidate.
Prin intervenţii în şedinţe plenare şi mai ales prin convorbiri private, am obţinut un important sprijin. Printre personalităţile PPE cu care ajunsesem să stabilesc relaţii privilegiate şi care au susţinut România cu această ocazie îi menţionez pe: Hans-Gert Pötering, viitorul preşedinte al Parlamentului European, François Bayrou, preşedintele partidului CDS din Franţa şi vicepreşedinte al PPE, Angelo Benassola, preşedintele fundaţiei Alcide de Gasperi din Italia.
Rezoluţia adoptată de Congresul PPE de la Toulouse afirma fără ambiguitate că toate ţările candidate, inclusiv România şi Bulgaria, rămân în procesul de lărgire. Unele începeau imediat negocierile, celelalte urmau să intensifice pregătirea pentru aderare, primind un ajutor mărit din partea UE. Toate statele candidate urmau să semneze Parteneriate de Aderare în care se stabileau priorităţile în procesul de pregătire pentru aderare şi se specificau diferitele forme de ajutor acordat de către UE.
Am şi astăzi sentimentul că a fost succesul cel mai important pe care l-am avut în viaţa mea politică.
Punctul de vedere al PPE va fi adoptat de către Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 şi va deveni astfel poziţia oficială a UE referitoare la lărgire. Preşedintele E. Constantinescu, pe care l-am însoţit la acest Consiliu European, datorită relaţiilor privilegiate pe care le avea cu şefii de stat din UE, a influenţat luarea deciziei mentionate privind lărgirea UE.
Marginalizarea României preconizată de Agenda 2000 era astfel depăşită.
2 - Definirea de acţiuni de solidaritate între ţările candidate, este o altă iniţiativă pe care o evoc.
Pentru a împiedica marginalizarea României, care continua sa se găsea într-o situaţie extrem de dificilă în privinţa îndeplinirii criterilor de adere la UE, am luat iniţiativa de a invita, la Bucureşti, responsabilii integrării europene – miniştri ai integrării sau echivalenţi – din toate statele candidate şi de a propune întâlniri anuale ale acestora. Reuniunea din România a beneficiat de sprijinul ambasadorului Austriei, ţara care deţinea în acel moment preşedinţia UE. Cu ocazia întâlnirii de la Bucureşti, care a avut loc în 6 decembrie 1998, s-a afirmat că succesul fiecărui stat candidat pe calea integrării este în acelaşi timp un succes al tuturor ţărilor candidate.
Această iniţiativă a fost prezentată de către analista Edith Lhomel în L’Europe centrale et orientale, ediţia 1999 a cunoscutei publicaţii Les études de La Documentation Française, ca una din principalele acţiuni politice din România în anul 1998. Cea de a doua reuniune a avut loc la Bratislava în noiembrie 1999 şi următoarea la Vilnius, în noiembrie 2000. Se vorbea de acuma de un «spirit de la Bucureşti» pentru a caracteriza această colaborare între ţările candidate.
3– Criteriul Politic devine prioritar – O nouă abordare de importanţă capitală pentru deschiderea negocierilor
Preşedintele Emil Constantinescu defineşte deschiderea negocierilor de aderare obiectiv prioritar şi consideră criteriul politic de aderare ca fiind criteriu esenţial. Situaţia României rămânea însă, în anul 1998, extrem de dificilă. Conform Raportului Comisiei UE, ea se găsea într-o situaţie relativ acceptabilă în raport cu două din cele poatru criterii de aderare, cel politic şi cel al absorbţiei acquis-ului comunitar, dar era în mare dificultate la nivelul criterilor economic şi cel al administraţiei publice. Desemnare criteriului politic ca prioritar se impunea pentru ieşirea din impas.
Încercând să obţin susţinerea PPE m-am ocupat de organizarea la Bucureşti a reuniunii grupului parlamentar PPE condus de Wilfried Martens, preşedintele lui, care a avut loc în iunie 1998. Un an mai târziu, în iulie 1999, am pledat definirea criteriului politic ca prioritar la întâlnirea liderilor PPE şi ale grupului parlamentar PPE de la Marbella-Spania, la care a participat şi comisarul pentru lărgire al Comisiei UE – Hans van den Broek. Aici subiectul a fost discutat în detaliu, subliniindu-se faptul că menţinerea în continuare a celor patru criterii de aderare ca inseparabile va afecta România şi Bulgaria, penalizând aceste ţări în perspectiva deschiderii negocierilor. Am obţinut pentru România, ca şi în cazul congresului PPE de la Toulouse, susţinere. La reuniunea de la Marbella s-a hotarât ca PPE să se pronunţe pentru ca criteriul politic să fie prioritar.
Desigur, preşedintele E. Constantinescu a acţionat şi el la nivelul lui şi a beneficiat de suportul preşedintelui Jacques Chirac şi al altor şefi de state pentru definirea criteriului politic ca prioritar. Această abordare a fost până la urma reţinută de Comisia UE şi acceptată ca atare de Consiliul UE de la Helsinki din decembrie 1999. A fost o evoluţie esenţială, care a permis deschiderea negocierilor de aderare cu Romania.
4 - Înainte de a încheia ma voi mai referi scurt la câteva actiuni întreprinse în ajunul Consiliului European de la Helsinki
În toamna anului 1999, am făcut o serie de deplasări în ţările importante ale UE, unde am găsit interlocutori de înalt nivel, foarte binevoitori, care mi-au dat sfaturi importante. Majoritatea aparţineau familiei politice creştin-democrate, dar nu numai. Citez întâlnirile cu cei doi comisari francezi Michel Barnier (creştin-democrat) şi Pascal Lamy (social-democrat). În Germania, Fundaţia Konrad Adenauer mi-a mijlocit întâlniri la nivel foarte înalt. Îi menţionez pe Karl Lamers, o eminenţă cenuşie a CDU, şi pe deputatul Peter Hintze, secretarul general al acestui partid. Cu acesta din urmă am avut ulterior o bună colaborare în cadrul ICD unde a fost ales vicepreşedinte pe locul din care demisionasem în 2001 (ramânând membru al Comitetului executiv) după ce PNŢCD, a cărui reprezent eram, nu a intrat în Parlamentul României.
În noiembrie 1999, am organizat în România prima reuniune într-o ţară din Europa de Centru şi de Est a Comitetului Executiv al ICD, al cărui vicepreşedinte fusesem ales cu un an înainte. PPE era cel mai important membru al ICD. Tot în toamna anului 1999 am mai fost invitat şi am participat la o serie de reuniuni internaţionale. Menţionez participarea mea la una din mesele rotunde ale congresului societăţii Association Française pour la Communauté Atlantique – AFCA prezidată de deputatul european Jean-Antoine Giansily, care s-a desfăşurat la Strasbourg în prezenţa preşedintelui Jacques Chirac. Manifestarea era organizată pentru a celebra cea de a 50-a aniversare a NATO şi era finanţată şi de UE.
Acţiunea mea pentru deschiderea negocierilor de aderare s-a desfăşurat în paralel cu cea a preşedintelui Emil Constantinescu şi a ministrului de externe, Andrei Pleşu. Preşedintele E. Constantinescu, prin politica externă dusă şi prin credibilitatea de care se bucura, a jucat un rol esenţial în deschiderea negocierilor de aderare.
Mă opresc aici, alte informaţii şi detalii privind Naţional-Tărănismul şi integrarea României în UE se găsesc în articolul meu, publicat în revista : « Jurnalul Literar » nr. 7-12, aprilie – iunie 2011 şi nr. 13-18, iulie – septembrie 2011 – Bucureşti, sub titlul: Guvernarea 1996–2000 Evaluare din perspectiva ulitmului deceniu, conferinţă organizată de Preşedintele Emil Constantinescu la Palatul Parlamentului, în 25/11/2010.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
Profesor dr. ing. Alexandru Ioan Herlea
Membru PNŢ în exil (1972-1990)
Membru al Comitetului de Conducere al PNŢCD (1990-2009) ; Vicepreşedinte (2001-2004)
Preşedinte al asociaţiei. ADER – filiala PNŢCD în Franţa (ian.1990-sept.1994)
Ministru al Integrării europene în Guvernul României (dec.1996-dec.1999)
Ambasador, Şef al Misiunii României pe lângă UE (mai 2000 – martie 2001)
Vicepreşedinte al Internaţionalei Creştin-Democrat - ICD (1998-2001) Membru al Comitetului Executiv al ICD (1998-2009)
