25/02/2026
În valea din zona Vulcănița, în comuna Poiana Mărului, acolo unde soarele ajunge mai târziu dimineața și unde ceața se ridică încet dintre dealuri, s-a înălțat cândva o școală mare, mândria oamenilor din împrejurimi. Nu a fost construită din poruncă, ci din dorință. Din nevoia părinților și a bunicilor noștri de a le oferi copiilor un viitor mai bun.
Au pus umărul la ridicarea ei. Au cărat piatră, au adus lemn, au muncit după zile lungi la câmp. Fiecare perete ridicat era o promisiune. Fiecare grindă era o speranță. Școala aceea, cu clase de la I la VIII, a fost clădită cu sacrificiu și cu credință în puterea învățăturii.
În fiecare dimineață, valea prindea viață. Copiii coborau de pe dealuri, din gospodării risipite pe coaste și prin văi. Veneau pe jos, prin ploaie, prin ninsoare, prin arșița verii. În holul lung se auzeau pași, râsete, emoții. În sălile mari de clasă se scriau primele litere, se rosteau primele poezii, se legau primele visuri.
Acolo au învățat părinții noștri. Acolo am învățat și noi. În aceleași bănci de lemn, sub aceleași ferestre largi care lăsau lumina să cadă peste caiete. Școala din Vulcănița nu era doar un loc de studiu. Era centrul vieții comunității.
În curtea ei se juca fotbal cu o minge tocită. Iarna, se făceau derdelușuri pe coasta din spate. Schiurile și săniile erau nelipsite.
Din școala aceea au ieșit oameni mari. Copii de pe dealuri au ajuns profesori, medici, ingineri, economiști, oameni respectați în orașe și chiar peste hotare. Totul a început în vale, într-o clasă simplă, unde cineva a crezut în ei și le-a spus că pot mai mult.
Anii au trecut, iar valea s-a schimbat. Oamenii s-au mutat la oraș. Casele au rămas mai rare, dealurile mai tăcute. Copiii s-au împuținat, iar glasurile din școală au devenit tot mai puține. În cele din urmă, clădirea a rămas fără elevi.
Astăzi, școala stă în continuare în valea Vulcăniței, mare și tăcută. Pereții ei păstrează ecoul pașilor, râsetele din recreații, emoția examenelor de final de clasa a VIII-a. Nu mai răsună de glasuri, dar e plină de amintiri.
Copiii noștri nu au mai apucat să învețe acolo. Ei merg în alte școli, mai departe. Dar rădăcina lor rămâne în acea vale. În școala ridicată de bunicii lor. În locul unde s-au format caractere, unde s-au născut visuri, unde s-au legat prietenii și iubiri curate.
Pentru noi, școala din Vulcănița nu este doar o clădire închisă. Este dovada că dintr-o vale mică pot porni destine mari. Este dovada că atunci când o comunitate crede în copii, poate construi nu doar ziduri, ci viitor.
Locul unde s-au născut destine ✍🏻
———-
