12/04/2026
Aproximativ 77–78% cetățeni maghiari au votat azi. Adică 3 din 4 au ieșit la vot.
La noi: 1 din 2.
Sigur că și ungurii au printre ei deștepții de serviciu care scot din buzunar, cu aer de profeți obosiți, tot felul de citate reciclate de la alți tâmpiți. Din categoria aia de iluminări de Facebook, lustruite până lucește prostia pe ele: „dacă votul nostru ar conta, credeți că ne-ar mai lăsa să votăm?”. Mizeria aia plimbată prin zece guri și lipită când de Emma Goldman, când de Mark Twain, când de cine se mai nimerește, fără urmă de dovadă, dar cu suficientă poleială pseudo-intelectuală cât să-i facă pe leneși să se simtă brusc foarte treji. E replica perfectă pentru omul care n-are chef să-și miște curul de pe scaun, dar vrea să pară că a înțeles mecanismul lumii și i-a demascat pe toți.
Diferența e că la ei tâmpenia asta nu ține loc de acțiune. Nu devine doctrină națională pentru puturoși și nici scuză colectivă pentru resemnare. Nu adoarme lumea în fotoliu și nu transformă neputința în mare revelație filosofică. Pentru că, între timp, oamenii se ridică și se duc la vot, fără să-și cânte singuri romanțe despre cm „oricum nu contează”. La noi, în schimb, jumătate de țară stă acasă, filozofează despre sistem ca despre un meci la care n-a intrat niciodată pe teren, iar cealaltă jumătate intră în cabină din inerție, ca la tombolă de bâlci, cu speranța vagă că poate iese ceva, orice.
România cară după ea aproape 40% analfabetism funcțional. Adică neputința omului care vede cuvintele, dar în cap nu se leagă nimic. Curge scuipat din urechi. Propoziția intră pe o parte și iese pe cealaltă ca prin ușă batantă. Nu se decantează sens, nu se formează criteriu, nu rămâne în urmă decât o impresie, o vagă senzație, o reacție de moment. În condițiile astea, politica ajunge tratată ca horoscopul sau ca reclama la detergent: alegi după ton, după figură, după cine pare mai „ok”, după cine vorbește mai rotund, nu după ce face, nu după ce votează, nu după ce produce concret. Iar toate mizeriile astea nu fac neapărat zgomot. Se adună încet, liniștit, și se văd impecabil în ziua votului.
Ungaria nu e vreo minune și nici nu trebuie pusă în ramă ca model de civilizație politică. Dar reușește, măcar, să țină mai mulți oameni într-o zonă în care nu se evaporă complet sensul jocului. Oamenii prind măcar regulile de bază, înțeleg că jocul se joacă participând, nu stând pe margine și recitând maxime de birt despre inutilitatea implicării. La noi, prea mulți s-au specializat exact în asta: în a explica doct că votul e pentru proști, ca să nu se vadă că, de fapt, nu înțeleg nici regulile, nici miza, nici consecințele.
Noi avem câteva vârfuri și ne uităm la ele ca rața la artificii: cu gura căscată, cu entuziasm de moment, fără să pricepem că focul întreținut e cel care contează, ăla molcom, potolit, pentru că lumina stridentă se stinge repede, iar după ea rămâne același întuneric de fond.
