11/06/2026
Asociația EcoLegal consideră că Hotărârea CSM nr. 1348/2026 este un document profund problematic, care depășește limitele unei reacții instituționale firești de apărare a independenței justiției.
Problema centrală nu este că magistrații își apără independența. Au tot dreptul să o facă. Problema centrală este că această hotărâre lasă impresia că mesajul legitim al magistraților — apărarea independenței justiției — este deturnat și confiscat de o agendă internă cu miză politică.
Nu spunem că toți magistrații susțin această direcție. Dimpotrivă, tocmai aceasta este problema: vocea întregii magistraturi pare folosită pentru a valida o narațiune construită de un nucleu intern, care transformă o temă reală într-un instrument de confruntare publică și politică.
Dacă magistrații au motive reale să se apere de presiuni, acest mesaj nu ar trebui confiscat de grupări interne, interese de corp sau tabere instituționale. Independența justiției nu poate fi apărată credibil printr-un document care pare să intre în logica adversarilor politici și a listelor de vinovați.
Nu doar prin ton este problematică hotărârea, ci și prin mecanismul de construcție: pornește de la fapte și probleme reale, le selectează convenabil, omite responsabilități importante, amestecă niveluri diferite de critică publică și ajunge să construiască o narațiune cu vinovați externi. Exact aceasta este logica multor construcții de tip fake news: nu neapărat inventarea integrală a realității, ci deformarea ei prin selecție, omisiune, exagerare și atribuirea unei intenții ostile unor persoane sau organizații.
Nu pentru că justiția nu ar avea nevoie de apărare. Are. Nu pentru că independența judecătorilor nu ar trebui protejată. Trebuie protejată. Nu pentru că presiunile politice asupra sistemului judiciar ar fi acceptabile. Nu sunt.
Problema majoră este alta: CSM pleacă de la vulnerabilități reale ale justiției, dar ajunge să construiască un document defensiv, acuzator și vizibil partizan, în care vinovații sunt căutați aproape exclusiv în exteriorul sistemului sau sunt aleși selectiv.
Ce este greșit în această hotărâre?
În primul rând, hotărârea confundă critica publică dură cu atacul la independența justiției. Într-o democrație, justiția trebuie să fie independentă, dar nu intangibilă. Presa, societatea civilă, cetățenii și chiar politicienii au dreptul să critice hotărâri, instituții, practici și disfuncționalități. Critica nu este automat presiune ilegitimă.
În al doilea rând, hotărârea mută atenția de la problemele reale ale sistemului către identificarea unor adversari publici. Există dosare tergiversate. Există cauze prescrise. Există hotărâri greu de explicat publicului. Există comunicare instituțională deficitară. Există o percepție serioasă de lipsă de responsabilitate internă. Există o criză de încredere. Toate acestea nu pot fi acoperite prin invocarea unei campanii externe împotriva justiției.
În al treilea rând, documentul este periculos prin modul în care indică persoane, jurnaliști, influenceri, politicieni și organizații civice ca fiind parte a unei presupuse campanii împotriva justiției. Chiar dacă CSM nu stabilește răspunderi juridice, simpla includere a unor nume într-o hotărâre oficială produce un efect de stigmatizare. O instituție a statului trebuie să fie extrem de prudentă înainte să transforme criticii publici ai sistemului într-o listă de responsabili morali.
În al patrulea rând, hotărârea lasă impresia unui partizanat politic evident. Criticile nu sunt tratate echilibrat, ci par selectate și interpretate într-o cheie convenabilă: cei care critică justiția devin parte a unei campanii de denigrare, iar sistemul apare aproape exclusiv ca victimă.
Mai grav, impresia de partizanat este accentuată de selecția persoanelor indicate. Hotărârea menționează și persoane cu funcții publice sau influență politică, deci nu este vorba doar despre simpli critici ai sistemului. Însă criteriul pare neclar și selectiv: sunt indicate anumite persoane din zona politică, civică sau mediatică, în timp ce alți actori care au avut competențe directe în organizarea justiției nu sunt analizați cu aceeași rigoare.
Dacă discutăm despre starea justiției, despre blocaje, legislație, resurse, numiri, concursuri, funcționarea instanțelor și politicile publice în domeniu, responsabilitatea nu poate fi plasată selectiv. Ministerul Justiției și titularii acestei funcții au un rol instituțional direct în arhitectura sistemului judiciar. Faptul că unii actori cu atribuții evidente în domeniu nu apar în aceeași cheie critică ridică o întrebare legitimă: hotărârea apără imparțial independența justiției sau construiește o narațiune convenabilă, cu vinovați aleși selectiv?
În al cincilea rând, CSM pare să rateze diferența esențială dintre apărarea independenței judecătorilor și apărarea instituției de orice întrebare incomodă. Independența justiției nu înseamnă absența criticii. Nu înseamnă protecție față de jurnalism. Nu înseamnă protecție față de proteste. Nu înseamnă protecție față de societatea civilă.
Analiza de fond este simplă: justiția are probleme reale, iar încrederea publică nu poate fi reconstruită printr-o hotărâre care indică vinovați în afara sistemului.
Dacă există presiuni politice asupra judecătorilor, ele trebuie denunțate ferm. Dacă există campanii de intimidare, ele trebuie sancționate instituțional. Dacă există atacuri personale împotriva magistraților, ele trebuie respinse fără ezitare.
Dar nu orice critică este atac. Nu orice protest este presiune ilegitimă. Nu orice investigație jurnalistică este denigrare. Nu orice ONG incomod este dușman al statului de drept. Nu orice cetățean revoltat face parte dintr-o conspirație împotriva justiției.
CSM avea ocazia să transmită un mesaj de echilibru: da, independența justiției trebuie protejată; da, magistrații nu trebuie intimidați; dar da, sistemul judiciar are obligația să răspundă lucid la problemele reale care au erodat încrederea publică.
În schimb, hotărârea transmite, în mare parte, un mesaj defensiv: problema nu este în interior, problema sunt criticii.
Aceasta este o eroare gravă.
O justiție puternică nu se teme de critică. O justiție matură nu confundă presa cu inamicul. O justiție credibilă nu răspunde la neîncredere prin indicarea unor persoane și organizații ca responsabile pentru propria criză de imagine.
Aceasta este una dintre cele mai discutabile părți ale hotărârii. Când o instituție publică ajunge să indice critici, ONG-uri, jurnaliști, politicieni și protestatari într-un document oficial despre atacuri la independența justiției, linia dintre apărare instituțională și intimidare simbolică devine foarte subțire.
Justiția trebuie apărată de ingerințe politice. Dar trebuie apărată și de tentația de a-și trata criticii ca adversari ai statului de drept.
Independența justiției este esențială. Dar independența fără responsabilitate, fără transparență și fără capacitatea de a accepta critica riscă să devină izolare instituțională.
Iar izolarea nu reconstruiește încrederea. O adâncește.
