13/02/2023
Considerați că ar fi adecvată/ necesară o lege specială de salarizare, doar pentru angajații din Sănătate?
Prin lege specială ne gândim la separarea angajaților din Sănătate de toate sectoare de activitate bugetare (inclusiv de asistență socială, care este sector de negociere colectivă separat).
(Precizăm că aceasta este doar o variantă pe care o punem noi în discuție, ca posibilă direcție de intervenție, ea lipsind din intențiile guvernanților.)
Există câteva argumente semnificative pentru o asemenea inițiativă:
- Presiunea exercitată de atracția Occidentului (via migrație) are nivelul cel mai mare asupra profesioniștilor din sănătate. Cu alte cuvinte, în condițiile unei oferte foarte mari a locurilor de muncă bine plătită din spitale occidentale, salarizarea în Sănătate trebuie să țină cont de realitățile pieței.
- Oferta din mediul privat intern generează o presiune similară, salariile din sectorul public de sănătate trebuind să țină cont și de nivelul acesteia pentru a fi competitive.
- Construcția legii unice de salarizare, așezată pe salariul minim pe economie și pe comparația diferitelor funcții din diferite sectoare între ele, nu îndeplinește condițiile specifice sectorului sanitar.
- Salarizarea separată a angajaților din Sănătate ar permite ruperea corelațiilor (irelevante) cu angajații din alte sectoare de activitate (care au scăzut locul în ierarhia salarială în legea actuală; cel mai bun exemplu îl constituie legarea agentului de poliție - cu PL - de asistentele medicale cu postliceală).
- Legea specială ar putea reglementa problema discrepanțelor dintre spitale în materia nivelului sporurilor pentru condiții de muncă acordate. Este bine să reținem că la ora actuală limita de 30% (din legea în vigoare) privind sporurile și existența unei legi unice:
○ A generat o diferență semnificativă (inechitabilă) între spitalele din subordinea Ministerului Sănătății și spitalele din subordinea autorităților publice locale.
○ Generează concurența unităților din diferite sectoare de activitate (aflate în subordinea autorităților publice locale) în privința nivelului până la care pot acorda sporurile. Spre exemplu, există unități sanitare în care sporurile sunt la nivel minim (sau apropiat) deoarece calculul limitei de 30% se face la nivelul ordonatorului de credite, spitalele intrând în competiție cu alte unități privind posibilitatea de creștere a sporurilor.
§ Exemplul cel mai problematic este cel al competiției dintre spitale și unitățile de asistență socială:
□ Ambele au drepturile prevăzute în același regulament de sporuri (ele fiind asemănătoare; ba chiar asistența socială este avantajată în privința posibilității de-a acorda sporurile din regulamentul de sporuri altor categorii de personal decât cel medical și cel auxiliar sanitar), intervenind efectul de tipul diminuarea drepturilor unora din cauza altora.
□ Au finanțare diferită dar drepturi salariale (cel puțin în materia salariilor de bază) comparabile. În timp ce spitalele depind într-o măsură considerabilă de contractul cu CNAS unitățile de asistență socială depinde doar de existența bugetului asigurat din bugetul de stat. Pentru spitale poți crește finanțarea prin eficientizare în timp ce pentru asistența socială trebuie să faci proteste pentru asigurarea finanțării dacă dorești să finanțezi creșteri salariale.
□ Ele intră în competiție unele cu altele pe zona sporurilor, datorită limitei de 30% stabilită pentru sporuri, având ca referință ordonatorul principal de credite (ceea ce conduce la un efect paradoxal: câștigul unora este pierderea altora; unități și, în consecință, angajați). Efectul paradoxal este accentuat de faptul că, în unele cazuri, angajații din cele două sectoare diferite participă la aceleași proteste, deși drepturile în materie de sporuri obținute de unii pot reprezenta pierderea altora (vă lăsăm pe dvs. să identificați situațiile reale).
□ Au subordonare/coordonare generală diferită (unitățile sanitare la Ministerul Sănătății iar cele de Asistență Socială la Ministerul Muncii, unele reușite pentru angajații din sănătate fiind blocate sau reduse de faptul că ele sunt solicitate și pentru angajații din asistență socială (impactul mai mare al costurilor reduce șansele de reușită).
□ Situația actuală este una deosebit de relevantă: la ora actuală un conflict colectiv de muncă (condiția esențială pentru a organiza o grevă) poate fi făcută doar în Sănătate (aici ne aflăm în situația negocierii CCM la nivel de sector). Însă, în revendicările unei potențiale greve din sănătate va fi introdusă inevitabil (nu de noi) și problema salariilor angajaților din asistență socială. (Situația în care fiecare sector își organizează propriile proteste pentru proprii angajați fiind una mult mai onestă și cu șanse mai mari de reușită; cel puțin pentru profesioniștii din sănătate.)
Din perspectivă sindicală o lege de salarizare specială pentru angajații din sănătate ar avea marele avantaj al clarității acțiunilor sindicale, protestele fiind desfășurate în mod clar pentru acest sector, nu în mod ambiguu pentru ambele sectoare (nefiind clar angajații din care sector beneficiază). Evident, transparența relației dintre protestatari și sectorul de apartenență.
Precizăm că actuala lege a dialogului social permite unei federații sindicale să fie reprezentativă în mai multe sectoare de activitate. Din acest motiv o astfel de inițiativă permite acțiunea separată, dedicată, pentru fiecare sector de activitate în mod separat, dând șanse egale angajaților la acțiuni sindicale eficiente, chiar când sunt desfășurate de o organizație care are membri în două sau mai multe sectoare. Diferența esențială adusă de soluția pe care am supus-o dezbaterii doar permite claritatea acțiunilor: protestele angajaților din sănătate desfășurate exclusiv în interesul angajaților din sănătate (și, la fel, pentru fiecare sector).
Desigur, o astfel de lege ar prezenta și unele riscuri, cel mai evident fiind cel pe care-l cunoaștem din experiență: rămânerea în urmă față de alte sectoare de activitate (evident la ora actuală fiind cazul Ministerului de Justiție).
Imaginea:
- O imagine (angajați) spartă în mai multe sectoare (cu caracter de exemplu), diferențiindu-se însă în mod evident sectorul Sănătate (și indicată discret situarea în altă parte a Asistenței Sociale).
Considerați că ar fi adecvată/ necesară o lege specială de salarizare, doar pentru angajații din Sănătate?
Prin lege specială ne gândim la separarea angajaților din Sănătate de toate sectoare de activitate bugetare (inclusiv de asistență socială, care este sector de negociere colectivă separat).
(Precizăm că aceasta este doar o variantă pe care o punem noi în discuție, ca posibilă direcție de intervenție, ea lipsind din intențiile guvernanților.)
Există câteva argumente semnificative pentru o asemenea inițiativă:
- Presiunea exercitată de atracția Occidentului (via migrație) are nivelul cel mai mare asupra profesioniștilor din sănătate. Cu alte cuvinte, în condițiile unei oferte foarte mari a locurilor de muncă bine plătită din spitale occidentale, salarizarea în Sănătate trebuie să țină cont de realitățile pieței.
- Oferta din mediul privat intern generează o presiune similară, salariile din sectorul public de sănătate trebuind să țină cont și de nivelul acesteia pentru a fi competitive.
- Construcția legii unice de salarizare, așezată pe salariul minim pe economie și pe comparația diferitelor funcții din diferite sectoare între ele, nu îndeplinește condițiile specifice sectorului sanitar.
- Salarizarea separată a angajaților din Sănătate ar permite ruperea corelațiilor (irelevante) cu angajații din alte sectoare de activitate (care au scăzut locul în ierarhia salarială în legea actuală; cel mai bun exemplu îl constituie legarea agentului de poliție - cu PL - de asistentele medicale cu postliceală).
- Legea specială ar putea reglementa problema discrepanțelor dintre spitale în materia nivelului sporurilor pentru condiții de muncă acordate. Este bine să reținem că la ora actuală limita de 30% (din legea în vigoare) privind sporurile și existența unei legi unice:
○ A generat o diferență semnificativă (inechitabilă) între spitalele din subordinea Ministerului Sănătății și spitalele din subordinea autorităților publice locale.
○ Generează concurența unităților din diferite sectoare de activitate (aflate în subordinea autorităților publice locale) în privința nivelului până la care pot acorda sporurile. Spre exemplu, există unități sanitare în care sporurile sunt la nivel minim (sau apropiat) deoarece calculul limitei de 30% se face la nivelul ordonatorului de credite, spitalele intrând în competiție cu alte unități privind posibilitatea de creștere a sporurilor.
§ Exemplul cel mai problematic este cel al competiției dintre spitale și unitățile de asistență socială:
□ Ambele au drepturile prevăzute în același regulament de sporuri (ele fiind asemănătoare; ba chiar asistența socială este avantajată în privința posibilității de-a acorda sporurile din regulamentul de sporuri altor categorii de personal decât cel medical și cel auxiliar sanitar), intervenind efectul de tipul diminuarea drepturilor unora din cauza altora.
□ Au finanțare diferită dar drepturi salariale (cel puțin în materia salariilor de bază) comparabile. În timp ce spitalele depind într-o măsură considerabilă de contractul cu CNAS unitățile de asistență socială depinde doar de existența bugetului asigurat din bugetul de stat. Pentru spitale poți crește finanțarea prin eficientizare în timp ce pentru asistența socială trebuie să faci proteste pentru asigurarea finanțării dacă dorești să finanțezi creșteri salariale.
□ Ele intră în competiție unele cu altele pe zona sporurilor, datorită limitei de 30% stabilită pentru sporuri, având ca referință ordonatorul principal de credite (ceea ce conduce la un efect paradoxal: câștigul unora este pierderea altora; unități și, în consecință, angajați). Efectul paradoxal este accentuat de faptul că, în unele cazuri, angajații din cele două sectoare diferite participă la aceleași proteste, deși drepturile în materie de sporuri obținute de unii pot reprezenta pierderea altora (vă lăsăm pe dvs. să identificați situațiile reale).
□ Au subordonare/coordonare generală diferită (unitățile sanitare la Ministerul Sănătății iar cele de Asistență Socială la Ministerul Muncii, unele reușite pentru angajații din sănătate fiind blocate sau reduse de faptul că ele sunt solicitate și pentru angajații din asistență socială (impactul mai mare al costurilor reduce șansele de reușită).
□ Situația actuală este una deosebit de relevantă: la ora actuală un conflict colectiv de muncă (condiția esențială pentru a organiza o grevă) poate fi făcută doar în Sănătate (aici ne aflăm în situația negocierii CCM la nivel de sector). Însă, în revendicările unei potențiale greve din sănătate va fi introdusă inevitabil (nu de noi) și problema salariilor angajaților din asistență socială. (Situația în care fiecare sector își organizează propriile proteste pentru proprii angajați fiind una mult mai onestă și cu șanse mai mari de reușită; cel puțin pentru profesioniștii din sănătate.)
Din perspectivă sindicală o lege de salarizare specială pentru angajații din sănătate ar avea marele avantaj al clarității acțiunilor sindicale, protestele fiind desfășurate în mod clar pentru acest sector, nu în mod ambiguu pentru ambele sectoare (nefiind clar angajații din care sector beneficiază). Evident, transparența relației dintre protestatari și sectorul de apartenență.
Precizăm că actuala lege a dialogului social permite unei federații sindicale să fie reprezentativă în mai multe sectoare de activitate. Din acest motiv o astfel de inițiativă permite acțiunea separată, dedicată, pentru fiecare sector de activitate în mod separat, dând șanse egale angajaților la acțiuni sindicale eficiente, chiar când sunt desfășurate de o organizație care are membri în două sau mai multe sectoare. Diferența esențială adusă de soluția pe care am supus-o dezbaterii doar permite claritatea acțiunilor: protestele angajaților din sănătate desfășurate exclusiv în interesul angajaților din sănătate (și, la fel, pentru fiecare sector).
Desigur, o astfel de lege ar prezenta și unele riscuri, cel mai evident fiind cel pe care-l cunoaștem din experiență: rămânerea în urmă față de alte sectoare de activitate (evident la ora actuală fiind cazul Ministerului de Justiție).