03/08/2026
Marea EVADARE din 1955, de pe Lacul Siutghiol, reprezintă momentul în care a comuniștii au DECIS sfârșitul Hidroaviației Militare Române, atunci un hidroavion Heinkel He 114 a ajuns în Turcia după o traversare clandestină a Mării Negre. Aparatul, a fost deviat de la curs intenționat, de echipajul format din locotenenții Constantin Gornistu și Traian Crețu, care au decis în urma prigoanei staliniste să aleagă libertate.
Aterizarea lor lângă localitatea Kandra a provocat o reacție vehementă din partea autorităților comuniste, evenimentul fiind perceput cu potențial impact propagandistic și militar. În contextul tensiunilor politice ale anilor ’50 și al procesului de rusificare forțată a cadrelor armatei române, incidentul a fost considerat inacceptabil, iar hidroaviația, o structură anacronică în ochii consilierilor ruși, a fost desființată aproape imediat. Până în 1960, ultimul Heinkel He 114 încă operativ a fost retras, punând capăt unei tradiții aeronavale care durase aproape patru decenii.
Pentru a înțelege pe deplin semnificația acestei rupturi, trebuie reconstituită istoria aparatelor Heinkel He 114 în România. Hidroavioanele au sosit în țară începând cu vara anului 1942, când Marina Regală Română a achiziționat un prim lot de aproximativ doisprezece aparate, ulterior completat până la un total cuprins între douăzeci și patru și douăzeci și nouă de unități. Ele reprezentau, în acel moment, o tehnologie de vârf pentru recunoaștare maritimă. România, având un litoral strategic și rute navale active, a integrat rapid aceste aparate în sistemul de supraveghere al Mării Negre, operându-le de pe Lacul Siutghiol și din zona portului Constanța.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, He 114 s-a dovedit robust și capabil să îndeplinească o gamă largă de misiuni, de la patrulare și reglaj al tirului artileriei navale până la escortă pentru convoaiele care traversau Marea Neagră. Anul 1943 a reprezentat vârful activității operaționale, cu peste 1.100 de ieșiri ale hidroavioanelor, menite să supravegheze zone maritime vulnerabile și să identifice prezența submarinelor inamice. Pierderea a opt aparate în luptă, reflectă intensitatea luptelor purtate. Trebuie menționat efortul titanic al Hidroaviatiei din timpul operațiunii 60000, când peste 3500 de militari și civili au fost evacuați ori salvați din largul mării.
După război, hidroavioanele He 114 rămase au fost integrate în noile structuri ale aviației militare române reorganizate sub supraveghere bolșevică. Este remarcabil faptul că aceste aparate, de origine germană, depășite tehnic, au continuat să fie exploatate pe parcursul întregului deceniu următor. Lipsa alternativelor în dotare, coroborată cu necesitatea supravegherii constante a litoralului, le-a menținut în serviciu până la sfârșitul anilor ’50. Totuși, incompatibilitatea lor cu doctrina roșie și dificultatea de a obține piese de schimb au făcut ca structura să fie vulnerabilă în fața deciziilor politice. Evadarea din 1955 nu a fost cauza unică a desființării, dar a constituit catalizatorul pentru o restructurare considerată deja inevitabilă.
Câteva nume de aviatori se disting ca repere pentru tradiția hidroaviației române. Unul dintre aceștia este Traian Popteanu, născut în 1912, aviator format în perioada interbelică și activ în timpul războiului pe Marea Neagră. Popteanu a luptat în unitățile navale aeriene din 1941 și până în 1944, fiind implicat în misiuni de patrulare și supraveghere a convoaielor. Un episod notabil din cariera sa îl reprezintă amerizarea forțată la Sulina, când aparatul său Savoia-Marchetti S.62 bis a fost grav avariat în timpul unei confruntări cu un convoi rusesc; deși lovit, a reușit să salveze atât echipajul, cât și avionul. Pentru curajul demonstrat, căpitanul Popteanu a fost decorat cu Crucea de Aur a Ordinului „Virtutea Aeronautică”.
Un alt nume care merită menționat este cel al comandorului Gheorghe Borcescu, una dintre figurile de conducere ale hidroaviației române în perioada finală a războiului. Borcescu a ocupat funcția de comandant al structurii navale aeriene între noiembrie 1943 și noiembrie 1944, perioadă marcată de presiuni operaționale intense și de reorganizări determinate de schimbările politice și militare ale frontului.
Borcescu este printre puținii piloți ce au zburat pe TOATE tipurile de avioane aflate în dotarea României în perioada sa de activitate și a acumulat printre cele mai multe ore de zbor din aviația militară română. Cert este că a zburat și pe hidroavioanele Heinkel He 114, pe care le-a operat înainte de a deveni comandant, iar ulterior le-a coordonat activitatea în perioada lor de utilizare maximă.
Declinul hidroaviației române, chiar înainte de evadarea din 1955, era alimentat de incompatibilitatea doctrinară cu noua orientare strategică. Aviația navală nu mai reprezenta un element central în strategia ,,roșie,, fiind înlocuită de aviația de coastă bazată pe aerodromuri terestre. În plus, He 114, deși fiabil, era tot mai greu de întreținut, iar lipsa pieselor de schimb făcea ca durata de viață a fiecărui aparat să depindă de improvizații tehnice. Totuși, aparatele au rămas în serviciu, în parte datorită tradiției profesionale a aviatorilor români, în parte datorită particularităților operaționale ale litoralului.
Incidentul din 1955 a fost însă considerat un semnal de alarmă intern, iar noile autorități au interpretat evadarea ca dovadă a unui risc sistemic. În câțiva ani, structurile au fost desființate, iar aparatele au fost casate. Prin retragerea ultimului He 114 în 1960, România și-a încheiat tradiția hidroaviatică, devenind în mod surprinzător ultimul operator militar al acestui tip în întreaga lume. Astfel, avionul care servise peste două decenii, traversând atât epoca regală, cât și perioada comunistă timpurie, a dispărut complet din dotare, lăsând în urmă doar arhive, puține fotografii și mărturii ale celor care l-au pilotat.
💡Cele trei fotografii impecabile, recent apărute în presa aeronautică internațională surprinzând un Heinkel He 114 la MAMAI în septembrie 1942… au constituit impulsul pentru reconstituirea acestei mici pagini din istoria Constanței.
