10/04/2026
Vinerea Mare – coborârea în suferință - Unde apare riscul de habotnicie?
In fiecare an, in Vinerea Mare, coboram in mormant, impreuna cu Hristos, pentru ca, mai apoi, sa si inviem impreuna cu El.
Aceasta coborare si ridicare din groapa mortii se face in chip simbolic, prin trecerea pe sub masa aflata in mijlocul bisericii, pe care sta intins trupul mort al lui Iisus Hristos, intiparit pe Sfantul Epitaf.
Nu există lumină fără această trecere prin întunericul care o precede. De aceea, Biserica ne așază mai întâi înaintea Crucii și a mormântului, pentru ca bucuria Învierii să nu fie o emoție de moment, ci rodul unei participări reale.
Între trăire și rătăcire: credință, superstiție și habotnicie
Din afară, gesturile pot părea identice: omul merge la biserică, participa la aceleași slujbe, face aceleași închinăciuni. Și totuși, omul, in inima lui, daca primeste iubirea lui Hristos si cere de la El trairea smereniei acesta ajunge la trairea autentica, insa daca ramane doar la o falsa smerenie, orbit de mandria sa subtila, acesta ramane sa traiasca credinta doar de “forma”.
Asa iau nastere acele forme degradate ale credinței pe care le numim, nu fără o anumită asprime, superstiție, magie sau habotnicie.
În această lumină, gesturi precum trecerea pe sub masa pe care este așezat Sfântul Epitaf își descoperă adevărata lor natură. Ele nu „fac” nimic în mod automat, nu produc efecte garantate și nu deschid vreo ușă ascunsă a destinului.
Sunt, mai degrabă, expresia vizibilă a unei mișcări invizibile: dorința de a coborî, de a te smeri, de a nu rămâne la suprafața propriei vieți. Omul care le împlinește astfel nu caută să obțină ceva, ci ii deschide usa inimii lui Hristos, ca El sa vina si prin impreuna lucrare sa transforme.
Deformarea începe în clipa în care această relație vie este înlocuită cu o logică a controlului. Atunci apare tentația magiei. Nu magia în sens spectaculos, ci una mult mai banală și mai răspândită: credința că, dacă gestul este făcut corect, rezultatul trebuie să urmeze.
În această perspectivă, Dumnezeu nu mai este o prezență liberă, ci devine, fără ca omul să-și dea seama, un fel de principiu de manifestare care trebuie activat prin anumite acțiuni.
Rugăciunea devine cerere interesată, postul devine mijloc de negociere, iar ritualul devine o tehnică.
Superstiția merge în aceeași direcție, dar este și mai sărăcită de sens. Ea păstrează forma, dar pierde aproape complet conținutul. Gesturile sunt făcute din frică sau din inerție: „așa se face”, „așa e bine”. Nu mai există căutari, intrebari, nici asumare personală. Credința devine un fel de reflex cultural, transmis și repetat, dar tot mai golit de trăire. În acest punct, omul nu mai intră într-o relație cu Dumnezeu, ci într-un sistem de obiceiuri pe care le respectă fără să le mai înțeleagă.
Habotnicia este, poate, cea mai subtilă și mai periculoasă dintre aceste rătăciri, tocmai pentru că păstrează nu doar forma, ci și seriozitatea. Habotnicul nu este indiferent, dimpotrivă: este riguros, atent, uneori chiar exemplar în respectarea rânduielilor. Și totuși, ceva esențial lipsește.
Relația cu Dumnezeu este înlocuită, aproape fără să se observe, cu o preocupare pentru corectitudine. Accentul nu mai cade pe transformarea inimii, ci pe conformarea exterioară.
Omul care se apropie cu adevărat de Dumnezeu nu devine mai aspru, ci mai blând; nu mai irascibil, nu mai sigur pe sine, ci mai conștient de propriile limite. El nu simte că „a realizat” ceva, ci, dimpotrivă, că abia începe să înțeleagă cât de pacatos e si cat de mult are de schimbat.
Jurnal de cautare - Pasi spre Ortodoxie
