21/09/2026
O generație care intră în viața adultă sub povara precarității
În România anului 2026, 15,1% dintre tinerii cu vârste între 15 și 29 de ani trăiesc în deprivare materială și socială severă, aproape de trei ori peste media Uniunii Europene, care este de 5,8%, iar România ocupă primul loc în Uniune la acest indicator, în același timp, 30,8% dintre tinerii români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, ceea ce înseamnă că aproape unul din trei tineri intră în viața adultă nu dintr-o poziție de libertate economică și de construcție a propriului destin, ci din interiorul unei vulnerabilități care îi precedă opțiunile și îi restrânge posibilitățile înainte ca acestea să poată fi exercitate.
Aceste cifre nu descriu doar o insuficiență de venit și nici nu pot fi reduse la o comparație între puterea de cumpărare a unor generații, pentru că deprivarea materială și socială severă măsoară incapacitatea de a susține nevoi pe care orice societate matură le consideră elementare pentru o existență autonomă, de la încălzirea adecvată a locuinței și capacitatea de a face față unor cheltuieli neprevăzute până la participarea regulată la activități sociale și culturale, iar atunci când România conduce clasamentul european al acestei forme de precaritate în rândul tinerilor, problema devine una de structură socială și de perspectivă istorică, nu doar de venit disponibil.
Mai mult, 19,2% dintre tinerii români cu vârste între 15 și 29 de ani nu se aflau în 2025 nici în ocupare, nici în educație și nici într-o formă de pregătire profesională, cea mai ridicată rată NEET din Uniunea Europeană, într-un spațiu comunitar în care media era de 11%, această cifră exprimă una dintre cele mai grave rupturi dintre școală, piața muncii și instituțiile care ar trebui să însoțească trecerea de la adolescență la autonomie, pentru că un tânăr exclus simultan din educație și din ocupare nu pierde doar un venit prezent, ci pierde timp profesional, experiență, acces la contribuții sociale, continuitate educațională și, uneori, chiar încrederea că există o traiectorie instituțională în interiorul propriei țări.
Pentru județul Vaslui, această realitate națională capătă o densitate socială și mai mare, pentru că aici precaritatea economică nu se întâlnește cu o infrastructură socială robustă, capabilă să o compenseze, ci cu una dintre cele mai ridicate rate ale șomajului înregistrat din țară, în luna iunie 2026, rata șomajului în județ era de aproximativ 8,9%, în timp ce media națională se situa la aproximativ 3,2%, ceea ce arată că pentru o parte importantă a populației active raportul cu piața muncii rămâne mult mai fragil decât în restul țării.
Diferența nu este doar una între cei care au și cei care nu au un loc de muncă, ci între teritorii care oferă posibilitatea acumulării și teritorii în care chiar și munca remunerată produce o autonomie economică limitată, în martie 2026, câștigul salarial mediu net în județul Vaslui era de 4.216 lei, într-o economie națională în care câștigul salarial mediu net a ajuns, în iulie 2026, la 5.820 de lei, iar această distanță dintre venituri se amplifică atunci când prețurile bunurilor, costurile locuirii, transportului, educației și sănătății nu respectă granițele statistice ale județelor și nu devin mai mici doar pentru că veniturile sunt mai reduse.
Pentru un tânăr din Vaslui, problema nu începe, însă, odată cu primul contract de muncă, ci mult mai devreme, în chiar interiorul sistemului educațional, acolo unde datele Inspectoratului Școlar Județean arată că, din 39.755 de elevi înscriși, 723 au abandonat școala, iar 140 de copii erau nescolarizați în septembrie 2024, la nivel liceal, rata abandonului ajungea la 2,39%, dar diferența dintre urban și rural este dramatică, pentru că în mediul rural rata raportată era de 12,42%, în timp ce în mediul urban era de 1,76%.
Acesta este punctul în care statistica începe să descrie o ordine socială, pentru că un copil care părăsește prematur școala într-un județ cu șomaj ridicat și venituri sub media națională nu intră într-un spațiu neutru, în care își poate reconstrui cu ușurință traseul, ci într-o economie în care oportunitățile sunt deja mai puține, mobilitatea este mai costisitoare, iar accesul la calificare ulterioară presupune resurse pe care tocmai mediul său de origine le oferă cu dificultate.
Într-un asemenea județ, abandonul școlar nu poate fi tratat ca o abatere individuală, după cm nici șomajul tinerilor nu poate fi explicat exclusiv prin alegeri personale, pentru că atunci când aceeași generație întâlnește succesiv școală fragilă, venit familial redus, distanțe mari, transport dificil, puține locuri de muncă bine plătite și o economie locală incapabilă să absoarbă calificări diverse, ceea ce apare în statistici drept „deprivare” este, în realitate, rezultatul cumulat al unui teritoriu care oferă prea puține mecanisme de ieșire din propria vulnerabilitate.
În această lumină trebuie citit și faptul că România are cea mai ridicată rată din Uniunea Europeană a tinerilor aflați simultan în afara ocupării, educației și formării profesionale, pentru că un asemenea indicator nu descrie doar o generație aflată temporar între două etape, ci o fractură între instituțiile care ar trebui să îi ofere continuitate, școala nu conduce suficient de sigur către calificare, calificarea nu conduce suficient de sigur către muncă, iar munca nu conduce întotdeauna către autonomie economică.
În Vaslui, această fractură este cu atât mai severă cu cât decalajul dintre mediul urban și cel rural apare chiar în interiorul sistemului educațional, iar rata abandonului liceal de 12,42% în rural arată că pentru unii tineri distanța dintre domiciliu și școală, dintre familie și resurse, dintre educație și piața muncii devine o succesiune de obstacole care se cumulează până când ieșirea din sistem pare mai simplă decât rămânerea în el.
Nu este suficient, în aceste condiții, să vorbim despre „sprijinirea tinerilor” ca despre o categorie generală a politicii sociale, pentru că diferențele teritoriale sunt prea mari pentru a putea fi absorbite prin aceeași formulă administrative, un tânăr dintr-un județ cu salarii ridicate, ofertă universitară diversă, transport dezvoltat și o piață a muncii dinamică nu se află în aceeași poziție de plecare cu un tânăr dintr-o comună vasluiană în care accesul la liceu presupune deplasare zilnică, familia dispune de venituri reduse, iar perspectiva profesională locală este îngustă.
De aceea, discuția despre sărăcia tinerilor trebuie mutată din registrul compasiunii în registrul capacității statului de a produce mobilitate socială, pentru că adevărata măsură a unei politici pentru tineri nu este numărul programelor anunțate, ci posibilitatea reală ca locul nașterii, venitul părinților și distanța față de un centru urban să nu decidă anticipat șansele educaționale și economice ale unui copil.
Pentru Vaslui, această exigență presupune o analiză distinctă a abandonului școlar rural, a transportului elevilor, a accesului la formare profesională, a numărului de tineri care nu se află nici în educație și nici în ocupare, a locurilor de muncă disponibile pentru absolvenți și a diferențelor de venit față de media națională, pentru că fără o asemenea radiografie județeană nu vom putea distinge între sărăcia moștenită și sărăcia produsă prin incapacitatea instituțiilor de a crea ieșiri reale din ea.
Atunci când 15,1% dintre tinerii unei țări trăiesc în deprivare materială și socială severă, când aproape unul din cinci nu se află nici în muncă, nici în educație și nici în formare profesională, iar într-un județ precum Vaslui abandonul liceal rural depășește 12%, nu mai discutăm despre o generație care „are nevoie de ajutor”, dar despre o societate care trebuie să răspundă unei întrebări mult mai incommode, ce fel de libertate mai poate fi atribuită unui tânăr atunci când circumstanțele economice, educaționale și teritoriale îi restrâng alegerea înainte ca el să apuce să o exercite?
