10/08/2026
Avem dreptul la reparare. Dar avem și unde să reparăm?
România transpune Directiva europeană privind dreptul la reparare. Este un pas important, dar legea, singură, nu va face repararea mai ușoară.
Ca un drept să funcționeze în viața reală, consumatorul trebuie să știe unde găsește un reparator, cât costă intervenția, dacă există piese, ce poate face dacă producătorul refuză și dacă există vreun sprijin pentru costul reparației.
Problema este că economia noastră funcționează încă, în mare parte, pe modelul „cumpără – folosește – înlocuiește”, nu pe „întreține – repară – folosește mai mult”.
Iar în multe localități, atelierele de reparații sunt puține, greu de găsit sau au dispărut. Meseriile tehnice au nevoie de susținere, service-urile mici au nevoie de acces la piese, informații și instrumente, iar consumatorii au nevoie de soluții accesibile.
De aceea, dincolo de transpunerea Directivei, România are nevoie de o politică publică pentru reparare: coordonare între autoritățile centrale și locale, formarea reparatorilor, dezvoltarea unei rețele de service-uri, stimulente economice, centre de reutilizare și indicatori care să arate dacă produsele chiar rămân mai mult timp în utilizare.
Autoritățile locale pot avea aici un rol important: spații pentru ateliere și Repair Cafés, parteneriate cu școli profesionale, centre de reutilizare și soluții locale prin care produsele să fie evaluate înainte de a ajunge deșeuri.
Pentru că un produs reparat nu devine DEEE. Înseamnă prevenirea generării deșeurilor, economisirea resurselor și, în același timp, locuri de muncă și servicii locale.
Economia circulară nu înseamnă doar să reciclăm mai bine ceea ce aruncăm. Înseamnă să facem posibil să aruncăm mai puțin.
Iar dreptul la reparare poate fi una dintre cele mai concrete modalități prin care facem asta. Mai multe detalii în link-ul din comentariu.