18/09/2026
De prea mult timp mă prefac că totul este bine.
De prea mult timp trag de mine să le ajung pe toate.
De prea mult timp am uitat că și EU contez în toată ecuația asta.
Bună. Sunt Nicoleta, am 34 de ani și astăzi am decis să vă spun ce se află, de fapt, în spatele atâtor câini salvați.
De 7 ani încerc să ajut animalele.
Și când spun „ajut”, nu înseamnă doar o postare pe Facebook.
Înseamnă drumuri.
Înseamnă timp.
Înseamnă bani.
Înseamnă nopți nedormite.
Înseamnă muncă fizică.
Înseamnă telefoane, mesaje, urgențe.
Înseamnă să te implici emoțional în fiecare suflet pe care îl iei de pe stradă.
De 7 ani îmi spun „gata”.
Și, aproape de fiecare dată, a doua zi o iau de la capăt.
În acești 7 ani am fost pusă la pământ de mai multe ori decât vreau să recunosc. De multe ori tocmai de oameni pe care i-am ajutat atunci când alții le dădeau „seen”.
Acum primesc eu seen. 🙂
De 7 ani nu reușesc să-mi găsesc un loc de muncă normal. Un job care să-mi permită să am și eu o viață, un venit stabil, o pensie decentă când voi ajunge la bătrânețe.
„Ajutor”?
Da, am un băiat care mă mai ajută la adăpost. Și cam atât.
Voluntari? 🤣
Mai bine mă abțin. Cred că până acum eu am fost voluntara lor, așa că la capitolul ăsta spun PAS.
Asociația?
Poate iese și ea anul acesta... după câțiva ani de la rezervarea denumirii. 😅
Oameni alături de mine sunt puțini.
O am pe Diana, pe care am transformat-o în „The Curier”. 😂
Pe Irina, care se ocupă de postări.
Pe Ioana, care este acolo să-mi asculte toate ofurile.
Deci da... suntem o „echipă completă”.
Dar eu NU MAI POT.
Și cred că a venit momentul să o spun.
Am și uitat când a fost ultima noapte în care am dormit mai mult de 4 ore.
De obicei mă trezesc pe la 3 dimineața și încep să număr câinii.
Unu... doi... trei...
Și apoi încep scenariile.
Pe care îl mut unde?
Cine poate pleca?
Cine poate fi preluat?
Cine trebuie separat?
Cine are nevoie de medic?
Cine poate fi adoptat?
Și exact când începe să-mi fie somn, îmi amintesc că jumătate dintre ei sunt câini „neadoptabili”.
Câini bătrâni.
Câini traumatizați.
Câini cu probleme.
Câini pe care nimeni nu îi vrea.
Și ei nu vor pleca.
Iar eu am mai rezervat câțiva de la Codlea.
Am mai promis că preiau alții din situații de rahat.
Pentru că, de fiecare dată când văd un caz disperat, partea din mine care spune „nu mai pot” este învinsă de partea care spune „dacă nu eu, atunci cine?”
Deci da...
Viața de rescue este extraordinară! ❤️
Ne lăfăim în bani din donații, trăim pe picior mare, dormim liniștiți noaptea și, evident, nu avem absolut niciun stres. 🙃
A, da... donațiile.
Cele pe care le primim lunar nu acoperă, de cele mai multe ori, nici măcar un sfert din cheltuielile lunare.
Dar despre asta se vorbește mai puțin.
Pentru că este mult mai ușor să vezi câinele salvat decât omul care a ajuns să nu mai știe cm să se salveze pe el.
Și poate că asta este partea pe care am ascuns-o cel mai mult.
Am continuat să zâmbesc.
Am continuat să salvez.
Am continuat să spun „mă descurc”.
Dar adevărul este că nu mă mai descurc.
Nu singură.
Bună, sunt Nicoleta, am 34 de ani și mi s-a luat să fiu catalogată de toți frustrații drept „aia care cere bani”, „aia care are prea mulți câini”, „aia care face scandal”, „aia care nu mai termină cu animalele”.
În spatele tuturor câinilor pe care îi vedeți este un om.
Un om care obosește.
Un om care plânge.
Un om care se teme.
Un om care greșește.
Un om care uneori vrea să renunțe.
Și, da...
Un om care, în ciuda tuturor lucrurilor, mâine dimineață probabil se va ridica din pat și va începe din nou să numere câinii.
Pentru că ei nu au pe nimeni altcineva.
Dar poate că, de data asta, înainte să o iau iar de la capăt, am nevoie să vă spun:
Și eu contez. ❤️
