25/05/2026
👉Care este „patologia alienatorului parental” dacă se cere un răspuns psihiatric, nu o etichetă morală?
„Patologia” se exprimă mai ales ca funcționare psihologică dezadaptativă, cu mecanisme de apărare rigide și cu o dificultate majoră de mentalizare, adică de a vedea mintea copilului ca separată de propria minte. Se remarcă o tendință de a interpreta autonomia copilului ca trădare, iar relația copil–părinte este tratată ca o alianță exclusivă, nu ca o legătură care co-există cu cealaltă legătură parentală.
În termeni clinici apar frecvent trăsături de personalitate cu instabilitate emoțională, suspiciozitate, grandiozitate defensivă sau rigiditate morală, fără ca asta să însemne obligatoriu un diagnostic complet și fix. Când alienarea devine strategie de viață, se observă deficit de autoreglare, externalizarea vinei și o nevoie de validare prin victimizare, iar copilul devine instrument de reglare emoțională și de răzbunare relațională.
👉Ce diagnostice sau trăsături clinice apar asociate, fără a reduce fenomenul la o singură etichetă?
În evaluări clinice apar uneori trăsături din spectrul narcisic (sensibilitate la critică, nevoie de admirație, intoleranță la rușine), din spectrul borderline (frică intensă de abandon, reacții afective extreme, relații instabile), din zona paranoidă (suspiciozitate, interpretări persecutorii) sau din zona obsesiv-compulsivă a personalității (rigiditate, perfecționism moral, control).
Apar și tulburări afective sau anxioase care agravează reactivitatea, iar consumul de alcool sau alte substanțe amplifică impulsivitatea și conflictul. În psihiatrie, diagnosticul se pune individual, pe criterii, cu interviu și observație, iar alienarea rămâne un tipar relațional; intervenția eficientă combină limite ferme cu tratament psihologic sau psihiatric, când este cazul.
În practica clinică și în expertiza medico-legală se observă un tipar relațional în care un părinte (mamă sau tată) ajunge să influențeze constant și direcțional relația copilului cu celălalt...
