04/10/2026
Președinte de ONG în concediu de creștere copil
Cine a mai pomenit așa ceva? 😅
Vă zic: universul centrului este o treabă necruțătoare.
Și poate că tocmai asta mă frământă cel mai tare.
Într-un domeniu care, în esență, ar trebui să fie despre umanitate și empatie, practica de teren îmi arată, uneori, cât de mari sunt deficitele exact la capitolul ăsta.
Niciodată în viață nu am simțit mai intens presiunea de a funcționa într-un mod aproape robotizat.
Să furnizez fără oprire.
Să zâmbesc indiferent de context.
Să fiu disponibilă.
Să produc rezultate.
Să acționez în permanență în beneficiul celuilalt.
Să mă predau complet meseriei.
Și, dacă se poate, să fac toate astea impecabil.
Totuși, simt să aleg altceva.
Aleg să fiu un specialist natural, nu unul perfect. Așa cm aleg să fiu o mamă naturală, nu una perfectă.
Iar dacă asta mă face, pentru unii, mai puțin profesionistă, atunci poate că locul nostru nu este un loc pentru perfecționiști.
Este un loc pentru oameni.
Oameni care obosesc.
Oameni care au limite.
Oameni care nu au intervenția perfectă.
Oameni care nu au feedback-ul cel mai convingător.
Oameni care spun „nu” la o solicitare nedreaptă.
Oameni care simt.
Și, culmea, copiii au nevoie exact de asta.
Au nevoie de terapeuți care să mai uite, din când în când, de „Ți-ne mâi-nile cu-minți!”, de „Po-tri-vește!”, de targeturi bifate cu orice preț.
Au nevoie de terapeuți care să-i îmbrățișeze.
Să alerge cu ei pe holuri.
Să râdă cu ei.
Să observe când un copil nu mai poate, chiar dacă obiectivul spune că „mai avem de lucrat”.
Să se întrebe nu doar „Ce mai putem obține de la copilul ăsta?”, ci și „Cum se simte copilul ăsta în timp ce încercăm să obținem?”
Și poate că tocmai de aceea, în ultima perioadă, viața mea mi-a dat o lecție foarte practică despre ce înseamnă să fii om și să lucrezi în același timp.
Pentru că eu însămi am devenit, în ultimele 5 luni, un specialist mult mai puțin „perfect”.
Realitatea e că m-am oprit din lucrat cu două săptămâni înainte să nasc.
Iar după ce am născut, am avut liber… prima săptămână. 😅
Apoi a fost o întrebare.
A doua zi, o factură.
Poimâine, un raport.
Un mesaj „urgent”.
O decizie care trebuia luată.
Și încă una.
Și uite așa, zilele trecute se împlineau 5 luni de când îmi țin fiica în brațe și, în paralel, continui să fiu președinte de ONG.
Cum arată asta, de fapt?
Cel mai lung somn legat pe care l-am avut în ultimele luni? 3 ore. Pentru că Teodora este alăptată, de regulă, cam la două ore.
Sâmbătă dimineața? Merg la evaluări pentru a cunoaște și a primi copilași noi în centru.
Rapoarte? Noaptea, după ce adoarme ea.
Facturi? Tot noaptea.
Situația pentru contabilitate? Între două somnuri.
Întrebări despre centru? La prânz, care uneori începe pe la ora 17, când ajunge soțul de la muncă. 😅
Și, ca să fie tabloul complet, îmi pun alarme ca să-mi amintească faptul că trebuie să închei o discuție pentru că se apropie ora de lăptic.
Uneori întârzii.
Uneori îmi caut cuvintele.
Uneori nu mai am răspunsul perfect.
Și uneori trebuie să spun:
„Asta se încheie aici. Timpul meu este prețios și am nevoie să fie respectat.”
Și poate că asta este una dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a dat maternitatea: că a fi un profesionist bun nu înseamnă să fii disponibil permanent.
Că limitele nu înseamnă lipsă de implicare.
Că dacă pui preț pe timpul tău nu înseamnă că ești egoist și interesat doar de financiar.
Că un om care are grijă de alți oameni are voie să fie, la rândul lui, om.
Iar între cele două lumi, încerc să-mi găsesc propriul ritm.
Iar pe copiii pentru care facem asta, copiii din centru, copiii colegilor mei și copilul meu, vreau să îi învățăm fix asta: nu trebuie să fie perfecți. Nu trebuie să fie nicicum.
Să fie unici în umanitatea lor. 💪🏻
