20/08/2026
O rușine pe care România nu trebuie să o uite
În sufletul nostru avem răni pe care vremea nu le poate închide,se așază anii peste ele, se așază tăcerea,se schimbă oameni,se schimbă hotare sufletești,însă rana rămâne acolo,în adâncul unei țări,ca o mărturie pe care nimeni nu are dreptul să o șteargă.
România nu trebuie să uite ziua în care Regele Mihai I a fost silit să plece,nu trebuie să uite împrejurările în care s-a săvârșit această alungare,nici umilința la care a fost supus un tânăr Suveran căruia i se cerea în fapt să-și lepede țara pentru a cruța vieți omenești.
La 30 decembrie 1947,Monarhia Română a fost desființată prin silnicie; Regele Mihai,aflat atunci sub apăsarea unei puteri străine și a slugilor ei dinăuntru țării,a fost silit să abdice. Nu a fost o despărțire firească,nu a fost rodul voinței libere a poporului și nici un act săvârșit într-o țară neatârnată,a fost un ceas de cumpănă,în care România a fost pusă cu spatele la zid.
Cei care au venit cu porunca nu aveau nevoie de încuviințarea neamului, aveau nevoie de frică,de tăcere și de supunere,iar România,vlăguită de război,strivită între puteri și lipsită de forța de a se împotrivi,a fost silită să privească neputincioasă cm i se smulgea una dintre temeliile ei.
Regele Mihai nu era un om fără greșeală,cum niciun om nu este,dar El era Regele României,iar în acea zi nu numai un om a fost înlăturat,a fost izgonit un rost al statului român,o continuitate care lega generații și care, cu toate încercările ei,făcea parte din ființa țării.
Aceasta este partea cea mai grea a adevărului: România nu și-a pierdut Regele într-o luptă dreaptă,l-a pierdut într-o încăpere închisă,sub amenințare,în vreme ce asupra țării se lăsa întunericul unei stăpâniri care avea să dureze decenii.
Apoi a venit surghiunul...
Regele a plecat,a trăit departe de pământul românesc,în timp ce în țară se încerca ștergerea trecutului,răstălmăcirea istoriei și înlocuirea memoriei. S-a încercat să se spună românilor că Regele nu mai îndeamnă nimic,ca Monarhia fusese o povară,că despărțirea fusese "necesară",că tot ce se întâmplase trebuia dat uitării.
Însă trebuie luat aminte: un neam care își uită nedreptățile ajunge să le săvârșească din nou,sub alte chipuri!
De aceea,întoarcerea Regelui Mihai în România,după căderea comunismului,a avut ceva din înfățișarea unei dreptăți întârziate. Nu era doar întoarcerea unui om la casa sa,era întoarcerea unei amintiri pe care o putere întreagă încercase să o îngroape.
Iată că aici găsim una dintre marile noastre datorii:să nu cerem să privim trecutul cu ură,ci cu adevăr! Să spunem limpede că înlăturarea Regelui Mihai a fost o silnicie,să spunem că România nu a fost liberă în acea zi,să spunem că presiunea sovietică și regimul comunist,aflat în ascensiune,au făcut cu putință această ruptură!
Și să nu ne fie rușine să rostim aceste lucruri într-o vreme în care încă mai există glasuri care încearcă să spele cuvintele istoriei! O țară își cinstește înaintașii prin adevărul pe care are curajul să-l păstreze!
Regele Mihai a plecat din România cu rana unei țări...România a rămas fără Rege și rana aceasta a rămas în istoria noastră,în familiile care au suferit,în destinele frânte,în libertățile pierdute și în memoria unei generații căreia i s-a cerut să uite!
NU AVEM VOIE SĂ UITĂM!
Nu pentru a ne hrăni cu mânie,nu pentru a dezgropa vrajba,ci pentru a ne apăra de minciună! Fiindcă o națiune care își cunoaște rușinile este mai greu de înșelat!
Regele Mihai nu este numai o figură a istoriei,este și o măsură a felului în care România își privește propria conștiință.
Dacă vrem să fim vrednici de viitor,trebuie să avem tăria de a privi înapoi!
Să nu uităm ziua în care Regele a fost silit să plece!
Să nu uităm CINE l-a silit să plece!
Să nu uităm în ce împrejurări!
Și niciodată să nu uităm rana României care l-a obligat să-și părăsească țara!
ACEASTA ESTE O RUȘINE PE CARE ROMÂNIA NU TREBUIE SĂ O UITE!
Alina Bănățeanu
